miercuri, martie 25, 2009

Prin ochii unui zeu

- Sunt iarasi treaz... Oare e zi sau poate e noapte? ... O fi iarna vara sau poate primavara? ... Nu stiu. Ce an e oare sau cat e ceasul? Irelevant... Atunci, eu ce fac? Eu... doar m-am trezit din nou, ca de fiecare data.

Arunc timid o privire in jurul meu, in jurul camerei mele... Nimic. Niciun tablou pe pereti, nicio masa, niciun dulap, niciun covor... Nimic nimic. Nici chiar pereti nu erau, sau tavan, sau pat... Atunci, camera mea? Camera mea e una cu patul meu... una cu viata mea... Camera mea e un nor alb pe cerul mare... niciodata in acelasi loc, mereu purtat de vant. Parcurg norul de la un colt la altul, si ma opresc pe marginea lui. Ma uit in jos, si vad mii de culori, sute de puncte, si totusi pentru mine, tot ce e jos e trecator... Acum o mie de ani, erau aceleasi culori, acu o suta de zile erau aceleasi puncte...

- Totul e trecator... ca si umbrele in lumina soarelui... Mici umbre colorate...

Ma uit cum oamenii fug dintr-o cladire in alta, cum masinile formeaza adevarate rauri care curg haotic... Galagia e tot ce ajunge pana la mine... Tipete... urlete... injurii... chicoteli si ras... cearta si... muzica...

- Da, muzica. Doar asta ajunge pana la mine, doar asa stiu ca vremea trece... Cu multi ani in urma, acordurile erau mai simple dar mai pline de sentiment.. Acum, acordurile sunt asa de incarcate, si atat de lipsite de culoare. Forme fara font... pete de culoare picurate in ocean...

Imi trec mana pe langa nor, ca si cum as strecura mana in apa dintr-o barca... Simt cum vantul se strecoara printre degetele mele.

- Oare cum o fi sa simti ca viata ti se scurge, ca o zi traita te aduce mai aproape de sfarsit? Oare acele mici furnicute se gandesc la viata lor ca fiind un inceput si un sfarsit? Cum o fi sa fii muritor?

Umbrele se nasc din nimic, si pe masura ce soarele apune, umbrele cresc, si in cele din urma, dispar, pierzandu-se intr-o mare de intuneric. Exact ca o viata de om.

- Ce rost are sa fii muritor daca nu lasi nimic in urma? Ce rost are sa traiesti stiind ca vei muri? Ce rost are o viata de om? De atata timp privesc pamantul si tot ce se intampla jos... Si nu pot intelege... Sau stai, imi amintesc... Sentimentele... Asa e... O viata are rost caci nu poti trai fara sa simti. Tin minte din melodii, cand mai apucam sa ascult cate una. Iubire... fericire... tandrete... ura, respect, viclenie, distret, suparare... tristete...

Tandru, privesc in jos, si apoi ma pierd printre putinele mele ganduri... ma asez cu burta pe nor, si pe mainile incrucisate imi asez barbia. Aleg cu privirea o tanara trista pe o banca. Oare de ce e suparata?

Inchid ochii si ma concentrez la chipul trist al fetei. Pot vedea intreaga viata a ei... Si asa, inteleg de ce a ajuns pe acea banca. Deschid ochii si cu o voce calda, soptesc in vant: "De ce esti trista tanara?" . Fata, fara sa schiteze un gest, fara sa para surprinsa, fara sa ridice capul din pamant, raspunde:

- Pentru ca am ales sa iubesc. In vocea ei se pot simti lacrimile si durerea.
- De ce? De ce iubesti cand stii ca lacrimile sunt inevitabile, si-ti zgarie inima de fiecare data.
- Iubesc pentru ca asta e tot ce-mi doresc. Iubesc pentru ca asta imi da puterea sa infrunt orice... Iubesc, pentru ca pot.
- Si ce vei face dupa ce vei pleca de pe banca asta? - Voi pune deoparte sentimentele mele, si lacrimile, si imi voi trai viata in continuare... - De ce? De ce sa traiesti? Ce rost are? - Amintirile... , sopteste tanara zambind. - Poftim? - Amintirile sunt ceea ce o viata de om lasa in urma. Amintiri in sufletele celor din jur...

Se face liniste... Deschid ochii si parasesc conversatia cu tanara.

- Oamenii... Umbrele aruncate de timp im bataia soarelui. Oamenii... fiinte atat de fragile... Oamenii... o anomalie a naturii... E sunt nemuritor, stiu tot, cunosc tot, vad tot... Zeu printre muritori... Oamenii... zambind, ma opresc si inghit in sec. As da nemurirea sa ma nasc pe Pamant si sa traiesc o viata.

Traieste-ti viata pentru ca e unica si plina de neprevazut... Traieste-ti viata pentru ca e a ta...

duminică, martie 15, 2009

Continuarea Zilei a 6-a

Amintim: Toata lumea stie, sau ar trebui sa stie ca in ziua a 6-a Dumnezeu a creat din lut omul, mai precis barbatul. Iar ulterior, dintr-o coasta a barbatului a fost creata femeia. Asadar, barbatul si femeia au fost creati din lut... Domnul le-a dat forma cu mainile sale si asa au ramas atata timp cat au trait in Rai. Dar, dupa cum stiti, au fost izgoniti din Rai pentru incalcarea cuvantului lui Dumnezeu, si aruncati pe Pamant alaturi de celelate creatii ale Domnului.

Pe Pamant, omul a suferit destul de multe. Imagineaza-ti o marioneta de lut in bataia vantului, imagineaza-ti caldura verii si frigul iernii cum erodeaza argila dandu-i o noua forma... Acum inlocuieste vantul cu greutatile vietii, iar caldura si frigul cu anii care trec necrutatori si marionetele cu oameni, si reciteste fraza. Siiii... ce obtii? Dovada ca omul, cu toate ca a fost creat de Dumnezeu, el a fost modelat incontinuu de mediul in care a fost blestemat sa traiasca. Asta ma pune pe ganduri, si ma intreb: Omul de azi mai e creatia lui Dumnezeu?

joi, martie 12, 2009

Un lup intr-o padure de betoane

Ce animal ai fi daca ti s-ar oferi posibilitatea de a alege? ... Eu as alege sa fiu un lup. De ce? Deoarece e un animal mult mai nobil decat va fi omul vreodata. Omul e un efect secundar al evolutiei... Ganditi-va pentru o secunda, cum ar arata lumea fara lacomie, fara rautate, fara bani, fara politica, fara blocuri, fara masini, fara poluare... Ar fi fost o lume condusa de principii Darwiniste, o lume in care cei puternici traiesc, o lume in care instinctele conduc indivizii. Si ce frumos ar fi fost... o lume fara minciuna, o lume fara subterfugii. Omul e singurul animal care triseaza caci incalca toate regulile naturii...

Priviti lupii. Sunt organizati in haite, iar in cadrul haitei exista o ierarhie clara. E o ierarhie creata prin violenta, dar ce pastreaza o armonie perfecta... De ce se considera mereu ca violenta atrage dupa sine doar nenorocire, distrugere? ... Dar cine sunt eu sa filosofez despre niste concepte pe care omul le respinge prin insusi natura lui.

Revenind la povestea in care sunt un lup intr-o padure de betoane. Ziua, oriunde ma uit, totul e fier, ciment, asfalt... O lume in care nimeni nu indrazneste sa se opreasca o secunda sa priveasca cum se scurge lumina printre ramuri, cum pasarile nu stau mai mult de 1 minut in acelasi loc... Insa, chiar si aceasta lume de beton e o lume in care lupii pot trai... Noaptea, atunci cand nu exista agitatie, cand nu exista fuga... Noaptea, exista doar liniste si intuneric. Ai stat vreodata pe o banca in statia de troleu sau tramvai si in loc sa privesti daca vine sau nu troleu sau tramvaliul, ai privit cerul instelat? Ai privit vreodata orasul mut? Fara sunetul asurzitor al masinilor, fara graba si agitatia oamenilor... Daca da, sa stii ca aceea e padurea de beton.

De as putea alege, as da orice sa fiu lup. Si de ar fi sa regret ceva din a fi fost om, ar fi insusi sentimentul de regret, sentiment pe care niciun animal nu-l are... O viata de om cu regrete sau o viata de lup printre betoane???

joi, martie 05, 2009

Prognoza meteo

O lacrima picurata pe cerul albastru... o lacrima mica si cenusie, e de ajuns ca totul sa se schimbe. Deodata, culorile vii din jur dispar, lumea cauta care cum poate sa se adaposteasca, aerul din jur incepe sa devina apasator... Ma asez pe marginea geamului, si privesc cum un val cenusiu acopera incet tot albastrul limpede... Pe deoparte sunt curios ce va aduce. Pe de alta parte sunt curios de ce toata lumea se teme de schimbarea nascuta din senin. Ce poate fi?, imi soptesc fermecat. O fi ploaie, o fi zapada... dar poate nu e nimic. Si totusi, toti se gandesc la ce e mai rau. Ma indepartez de geam... iau o geaca pe mine si un fes in buzunar. Ies sa ma plimb.

Peisajul din jur pare rupt dintr-un film alb-negru... Pentru prima oara, dupa mult timp, oamenii si masinile din jurul meu sunt mai putine decat pasarile de pe crengi. Sunt singur dar totul pare in regula... Un vant puternic a inceput sa urle, si sa zdruncine trupul meu... Inchid ochii si scot fesul din buzunar. Il pun pe cap si timid deschid ochii. Vantul s-a mai domolit. Oare am facut bine ca am iesit? La o a doua privire, ceva pare schimbat. Acum si pasarile au disparut, parca sterse cu radiera din peisaj. Ma asez pe treptele ce duc spre gara si astept...

Deodata, simt o picatura pe obrajul meu. Duc mana si o sterg cu atentie. Era ca o lacrima rece. Vine ploaia. Trebuie sa ma adapostesc repede. Ma ridic si ma indrept spre casa. Deodata, observ in fata mea un dans ciudat, al unui fulg de nea. Nu era o picatura pe obrajul meu, si un fulg topit. Ma opresc, si-mi dau fesul jos. Ma uit in jur, si nu vad pe nimeni. Totul e al meu. Zambesc si intind mainile, parca vrand sa cuprind cu bratele tot ce ma inconjura, insa pe masura ce bratele mi se apropiau de piept, tot din jur se scurgea printre ele, pana ce in cele din urma, am ramas cu nimic. Ma indrept incet spre casa, incercand din cand in cand sa prind cate un fulg cu buzele. Cand aproape ajung acasa, vad cum din vecini incep sa iasa cate un copil, care mai devreme cauta sa se adaposteasca in casa. Imbracati pana in dinti cu haine, acum pari veseli de ceea ce se intampla in jurul lor, de ceea ce a adus acea mica lacrima cenusie ce a patat intreg cerul intr-o clipa.

Acum nu le mai e teama...