Pedeapsa

Decor mirific... O cuta in panza albastra ce e oceanul, verde si plina de copaci, o insula uitata de civilizatie, ascunsa de sateliti... Insula e inconjurata de o plaja cu un nisip fin precum cristalele de zahar vanilat... Arborii nu sunt nici prea inalti, dar nici prea mici; destul de incovoiati de nucile de cocos care abunda si bananele care stau gramada in ciorchini precum bobitele pe struguri... Nicio urma de om, niciun animal salbatic. Doar pasarile calatoare isi fac din cand in cand simtita prezenta pe aici, oprindu-se sa-si realimenteze bateriile pentru a ajunge cu bine la destinatie. Ai spune ca acest petec de pamant e ca si rupt din Rai si aruncat pe Pamant. Nu e chiar departe de adevar...

A 22-a zi. Soarele reapare la locul de munca, si nu mai asteapta ca luna sa plece si stelele sa se imprastie, incepe sa lumineze timid cerul si oceanul. Una din raze, ricoseaza din apa, si il trezeste pe tanarul nostru, care dormea la nici 10m de apa, cu o frunza de palmier pe post de plapuma si cu un mic foc intre el si apa. Iritat de trezirea matinala, se intoarce pe partea cealalta si adoarme iar. Minutele trec, si devin ore. Deja soarele a alungat luna si stelele cu caldura lui. E zi in toata puterea cuvantului. Tanarul se trezeste eventual, isi pregateste ceaiul de dimineata, si scoate un peste pregatit de ieri si cateva fructe proaspete; ce mai, o masa divina. Mananca in liniste, savurand fiecare furnicatura de la dulceata fructelor sau prospetimea pestelui, delectandu-se in acelasi timp cu un decor ireal, un decor pe care il vezi doar in pliante si afise promotionale. Termina masa, isi ia sucul de cocos si se aseaza la umbra padurii. Privind cerul, isi aminteste cu nostalgie de trecut.

"Ziua in care aripile mi-au fost taiate si am cazut pe aceasta insula, pare atat de indepartata... Autrecut atat de mult de cand nu am mai vazut o alta persoana reala, de cand nu am mai auzit o alta voce decat a mea... Au trecut zile una dupa alta, saptamani mai multe decat degetele mele de la maini si de la picioare la un loc si inmultite cu doi... Mult prea mult timp de cand nu am mai vazut o cladire, o casa, o masina sau un caine... Mi-amintesc cum zburam deasupra oraselor, si ma opream pe cea mai inalta cladire pentru a le asculta sunetele.

Tin minte Parisul, cum am stat 3 zile in varful Turnului Eiffel. Ce zile! Serenade de iubire rostite din suflet peste tot, zambete reale pe chipul oamenilor simpli. Fericire peste tot pe unde te uitai. Dar si tristele si lacrimi mascate de farduri si bani. Insa au fost cele mai dulci 3 zile din excursia mea. O seara am poposit in Marea Britanie la un meci de fotbal. Cata galagie, cata agitatie, cata pasiune si daruire la toti cei prezenti acolo. Doar in Roma Antica am mai vazut asa ceva. A, si sa nu uit de Las Vegas. 2 zile am stat doar incercand sa-mi dau seama unde e granita dintre zi si noapte in acel oras, dar n-am reusit.

Mi-e dor sa aud vocile inimii oamenilor. Mi-e dor sa ii aud si sa-i vad cu adevarat cum sunt ei in visele lor. Mi-e dor sa aud alte voci decat a mea, sa vad miscare alta decat cea generata de mine si actiunile mele... Mi-e dor sa fiu liber cum eram candva, inainte de ... ziua in care totul a inghetat, inclusiv timpul."

Scoate din buzunar o pana alba precum zapada proaspata, cu un miros ce-ti aminteste de copilarie, si cu o luminozitate proprie, de parca ar fi rupta din soare. Se ridica de jos, si isi continua indatoririle. Deja casa e aproape terminata. mai e doar o masa si nu pat de pregatit si va avea unde sta fie zi, fie noapte. A gasit chiar si o planta care uscata, se poate folosi ca si hartie, chiar daca nu e alba. mai trebuie ceva cu care sa scrie si va avea cu ce-si umple timpul. Dar nu e acelasi lucru. Se simte in miscarile lui cat de greu ii e sa accepte ca asta e destinul lui.

Soarele se pierde incet in apa, stingandu-se, si racindu-se, lasand loc lunii care parca abia astepta ca acesta sa plece. Insula incepe sa prinda viata, si galagia vietuitoarelor e asurzitoare. Stelele aparute in jurul lunii, se oglindesc in apa si creeaza impresia unui oras in departare. Focul e gata, pestele e pregatit, fructele sunt si ele langa foc. Ceaiul e fierbunte, dar e pus pe nisip si se va raci curand.

"Doamne, de ce mi-ai luat ceea ce aveam? Am gresit cu ceva? Am vrut doar sa simt ce simt oamenii. Am vrut doar sa vad ce inseamna a fi pe Pamant. Am vrut doar... sa traiesc."

A 22-a zi fara raspuns. Cina e terminata, si planurile pentru ziua urmatoare sunt facute. Frunza de palmier e tot acolo unde a lasat-o dimineata. Se aseaza pe spate si priveste imensitatea cerului. Frunza o aseaza pe pieptul lui, in timp ce mintea ii fuge la Portile Raiului, incercand sa intre inapoi, dar fara sorti de izbanda ...

"Se pare ca nu mi-e dat sa mai fie inger. Ironia sortii: mi-am dorit mereu sa simt, sa traiesc, si acum ca am asta, vreau tot ce am avut inainte ..."

Scoate pana din buzunar cu o mana si o duce pe cealalta sub cap. Intre el si Ceruri e pana alba ce ii lumina fruntea. Inchide ochii, asteptand parca o voce, care sa-i zica "acum". Simte o briza venind dintre ocean, o briza ce ii umple de fiori trupul, fiori ca cei adusi de teama, teama de necunoscut. Da drumul penei si imediat deschide si ochii, privind cum aceasta se ridica tot mai sus si tot mai sus, pierzandu-se in cele din urma printre celelalte stele.

"De maine, voi incepe sa traiesc ..."

O cutie de creta

E prima zi de Craciun... Agitatie prin camere, fulgi de zapada pe geam, zapada cat cuprinde peste pamantul amortit... Bradul devine cel mai important membru al familiei, cel putin pentru cateva ore. Cei mici sunt primii, apoi ce ramane e pentru cei mari. Cadouri pe covor, dulciuri printre crengi, lumini si oranamente peste tot prin camera...

Tanarul nostru, isi ia tributul in primire de la Mos Craciun, si il desface intr-o fractiune de secunda... Jucaria pe care a vazut-o cu mama lui cand a fost la cumparaturi; ce mult si-a dorit-o... Parintii il privesc zambind, parca incarcandu-si bateriile de la zambetul lui. Tatal sare din pat zicand ca se duce pana in bucatarie sa pregateasca ceva de mancare pentru familie. Stapana casei, ramane impresionata de vorbele sotului, totusi pastrandu-si o urma de retinere cand se gandeste la rezultat. Ramane insa sub asternuturi, privindu-si odrasla jucandu-se si bucurandu-se de cadoul adus de Mosu... Tanarul, in totalitate intrat pe sub brad, in speranta ca mai gaseste ceva, da peste un cadou adresat mamei. "E pentru tine mamy"... O cutie de creta. Femeia era profesoara, asa ca nimic ciudat in treaba asta. Problema era ca nu era de la nimeni din familie, cel putin dupa interogatoriul facut de aceasta... Nu aveau nicio firma pe cutie, nimic care sa denote ca au fost cumparate de la magazin.

Zilele trec, si odata cu el si sarbatorile. Incepe iarasi scoala, si deci si munca pentru cei mari, dar si pentru cei mici daca e sa te iei dupa vorbele lor. Bradul a parasit de mult incinta casei, cadourile sunt pe rafturi alaturi de cele din anii precedenti. Doar cutia de creta a ramas in geanta femeii. Intr-o pauza cat era la scoala, se decide sa desfaca cutia. Erau 3 bucati de creta, pe una scria bucurie, pe cea din mijloc iubire si pe ultima speranta. "Ciudata creta" isi spune ea. Scoate pe cea pe care scria iubire si incearca sa scrie ceva pe tabla. In momentul ala, creta incepe sa scrie singura, descriind prima daca cand si-a intalnit viitorul sot. Ziua, ora, locul, felul in care erau imbracati, ce si-au zis... Vazand ce se scrie, un sentiment de caldura i se naste din suflet si ii umple incet tot trupul... "Mi-amintesc. Daca stiam ca se va ajunge la ce avem azi, l-as fi cerut eu de sot in acea zi"... Zambind, si cu ochii putin umezi, femeia ia creta si o pune la loc, moment in care tabla se sterge singura. Evenimentul o pune pe ganduri. Ia si bucata cu fericire si la fel incearca sa scrie ceva pe tabla. Creta o ia iarasi inaintea femeii si incepe sa descrie primul craciun pe care l-a petrecut in copilarie alaturi de familie, bradul, cadourile primite, colindele cantate chiar daca era dimineata de Craciun, masa imbelsugata, parul carunt al tatalui... "Aproape ca uitasem ce fericita am fost, si ce norocoasa sa am asa parinti..." Pune si pe aceasta la loc, si din nou, tabla se sterge singura. Surprinsa de cadou, priveste in cutie, si observa ca deja ca cele doua bucati erau mai mici decat a treia, care nu o folosise deloc... "Trebuie sa am grija de ele, sa nu le consum prea repede"...

Zilele trec precum anotimpurile, si iata-ne din nou ajunsi in dimineata de Craciun. Cutia era goala. Doar un varf de unghie din creta cu fericire ma ramasese. Zorii zilei umplu apartamentul de lumina. Femeia se trezeste, asteptand parca sa isi vada copilul intrand vijelios sub brad, in cautarea cadoului, insa acesta se lasa asteptat. Minutele trec, la fel si orele. Femeia se trezeste si se duce in camera lui, numai pentru a-l gasi trezit deja dar la calculator.
- Nu vii sa-ti vezi cadourile?
- Un pic mamy, sa termin jocul asta.
- Bine, dar sa nu dureze prea mult.
- Bine, bine...
Femeia inchide usa incet, scoate ultima bucatica de creta ramasa si da sa scrie ceva pe mana ei. Creta incepe sa-i deseneze ziua de Craciun de anul trecut, si zambetul dulce al copilului cand si-a desfacut cadoul... Femeia suspina; o lacrima chiar isi facu simtita prezenta pe obrazul ei... Sotul care era in trecere catre bucatarie o zareste pe femeie si vine catre ea. Aceasta isi mascheaza repede lacrima, insa si el o simte. O ia de mana, o trage catre pieptul lui, o saruta pe frunte, si o convinge sa il insoteasca in bucatarie in speranta ca anul acesta, mancarea va fi mai buna in dimneata de craciun fata de anul trecut... Noaptea se lasa incet peste oras, peste familia noastra, peste lumea de azi...

Cutia de creta nu s-a mai umplut, si nici una noua nu a mai primit niciodata... Dar si-a dat seama ca acele bucati de creta erau parte din ea, parte din sufletul ei. Acele bucati de creta erau doar un altfel de a pastra sentimente...

Un arici ametit in noapte

O umbra care se plimba haotic pe drum in bataia farurilor masinii... Ceasul de la bord arata 23.57, dar de la telefon 23.50. Incetinesc si ma concentrez asupra acelei umbre. Apropiindu-ma, deodata, observ din masina ca umbra se indrepta spre mine. Era mica cat un iepure... Incet incet, se contureaza formele unui arici. Prima oara cand vad un arici viu. Parea orbit de farurile masinii. Opresc si pun pozitiile, moment in care, parca trezit din transa, alearga catre tufisurile de pe marginea drumului... Stau o secunda, ca un animal de prada, pitit in spatele volanului, asteptand parca sa-l vad iesind din nou, dar lucrul acesta nu s-a mai intamplat. Aprind farurile si imi continui drumul. Ajung acasa. Ma dau jos din masina, sa deschid portile. Era asa de bine afara. Intuneric, ce-i drept, dar atmosfera era ca si o inghetata: rece, matasoasa si dulce. Pe cer, mii de stele se aratau timid din spatele luminii neonului de pe stalpul din fata casei. Bag masina in curte, inchid portile, si in drum spre casa, am o revelatie:"Sunt prea obosit sa dorm".

Fiecare muschi din corp si fiecare incheietura, le simteam cu tipau la mine..."Un dus rece, sau sa mai stau la televizor pana adorm?". Intai si intai, schimb hainele, si fac un dus scurt. Prea putin. Deschid televizorul, dar nu gasesc nimic interesant. Inchid televizorul si dau sa ma duc sa dorm. Deodata, afara, incep sa latre cainii. Ies in curte, curios. Nimic iesit din comun. Ma decid sa mai stau un pic afara. Ma asez in canapeaua de pe terasa, in locul in care de obicei alungam eu pisica in fiecare dupa-amiaza, si privesc cerul. "Atat de multe stele, atat de multe zgomote ciudate." Caini, cocosi, cucuvele, pisici, greieri, formau o orchestra ce parca pornea la cel mai mic semnal al naturii, si nu se oprea decat dupa ce sunetul umplea fiecare coltisor al satului. "Oare vorbesc intre ei, oare asa se pun ei la curent cu toate barfele din sat?". Zambesc, amuzat de ceea ce am putut sa gandesc... Inchid ochii si trag o gura de aer in mine. Imi dau papucii jos din picioare, si incep sa ma plimb pe iarba din fata casei. Era atat de rece, si totusi era un sentiment atat de familiar... Intind mainile, si ma uit in sus. Eram chiar in mijlocul Universului. Calea Lactee inca incompleta, carul mare si carul mic, si inca cateva milioane de stele, luminau cerul, dar nicio luna. Unde oare o fi luna... Deodata, neonul din fata casei, se stinge. Intuneric total. Nici picioarele nu mi le mai vedeam, nici mainile. Inchid ochii, si rememorez drumul, ca sa ajung inapoi pe canapea. Reusesc, dar nu fara a ma impiedica de cateva ori. "Cine a pus aici lampa asta de gazon :(" ... Ajuns pe canapea, imi ling ranile ca un pisoi, fara sa-mi pese de ceva anume. Eram pierdut in intuneric, eram doar o alta fiinta in noapte. "Cata liniste. De nu mi-ar fi asa de somn...".Oftez si ma duc inapoi in casa. Inchid usa, inchid becul, si ma bag sub asternuturi.

Pat de doua persoane in care ma pot desfasura cat vreau. Intre timp, neonul de afara se aprinsese, luminand doar jumatate din camera. Fiecare coltisor insa, era de un negru apasator. Niciun zgomot afara, nicio fiinta in casa inafara de mine. "Zestrea de filme horror isi face simtita prezenta." Ai avut vreodata senzatia ca ai trai o secventa dintr-un film horror? Ca toata atmosfera e identica cu cea din unele filme? Un pocnit timid de lemn, sau o pisica ce cauta ceva de mancare, atrasa de resturile din cosul de gunoi. Latrat de caine pornit din senin, vantul ce bate crengile copacilor in asa fel incat parca umbrele lor sa se bage sub plapuma cu tine... E o atmosfera care ai zice ca te sperie, dar nu e adevarat. E o atmosfera ce insufleteste casa. Mult mai trist ar fi daca ar fi fost o liniste de mormant, si un intuneric scos parca dintr-o calimara cu cerneala. Zambesc si inchid ochii. Gandul ma duce la ea. Ar fi fost un lucru ciudat sa nu imi apara in minte inainte sa adorm... Jumatate din mine, ii simte lipsa. Cealalta jumatate nu ii simte lipsa, caci retraieste amintiri... In noapte, amintirile capata contur mult mai bine. Intreaga camera devine o sala de cinematograf, tavanul, panza de proiectie, si filmul ce ruleaza, sunt amintiri... multe amintiri din trecut... Ca si cum m-as uita la televizor, timid, somnul pune stapanire pe trupul meu. Incheieturile nu le mai simt, muschii s-au relaxat complet. "O sa simt maine urmarile fotbalului din seara asta." Zambesc, opresc filmul, si ma intorc pe o parte. Oftez si adorm...

E liniste in sat, e liniste in casa... e liniste in mintea mea si in inima mea... E liniste cat dorm...

Ganduri banale

E rasaritul unei noi zile... a trecut... s-a terminat... Aseara am visat ca am fost erou, si mi-am salvat prietenul de 10 persoane care il atacasera. Miscari ca in filme, nu Matrix, dar Bruce Lee cel putin, si totusi nu am zambit cand m-am trezit. "De ce nu am visat-o? Toata noaptea m-am gandit la ea. Cu ea am adormit in gand. De ce nu am visat-o?". Niciodata nu am visat o persoana care mi-o doresc cel mai mult in acel moment. Visele mele nu sunt o reflexie a dorintelor mele. Visele mele sunt o lume ciudata, cu lupi si caprioare, cu copaci si flori... Visele mele sunt ceea ce ma fac inca sa cred in magie si in vrajitori, in dragoni si domnite...

Incet, incep sa simt cum cateva raze de soare isi fac loc printre draperii, si imi incalzesc chipul... imi inverzesc ochii picurandu-mi din esenta lor. Inchid repede ochii si ma intorc pe o parte. "Nu vreau sa sar din pat. Imi e bine aici, asa cum e. Ce daca e intuneric, ce daca raman caprui... eu asa ma simt acum". E greu sa iti imaginezi cum va fi ziua ce sta sa inceapa. Poate ca azi va fi in sfarsit ziua in care muntele va veni la Allah. Sau poate e ziua in care Soarele nu va apune... "Azi e o zi buna sa visez?". Afara se aud pasari in coltisorul de verdeata care a ramas nepangarit. Ies pe pervaz cat imi permite societatea, si nu indraznesc sa ies sa stau cu fundul pe pervaz si cu picioarele inafara. Nu de alta, dar asta mi-ar mai trebui, sa aud babe tipand la mine "Nu sari muica". Oricum nu as sari... prea multe lucruri ar ramane neterminate, prea multe lacrimi ar fi varsate degeaba... si eu nu suport sa vad sau sa simt lacrimi pe inima cuiva... Ma duc inapoi in pat si ma invelesc cu plapuma.

Se face din ce in ce mai liniste pe masura ce timpul trece, ca si acordurile de chitara ce se lungesc in jur plecand de la o singura vibratie, si se opresc brusc atunci cand isi ating lungimea maxima. "De ce mereu ne dorim sa fim mari?".De ce sa nu fim copii... sa ne traim visele in fiecare zi. Sa radem cand spargem ceva, sa plangem cand ne ia jucaria cineva... Poate pentru ca a fi copil inseamna ca cineva sa aibe mereu grija de tine. Sa fii copil inseamna sa ai o lume in care sa poti visa... E greu sa ai o asa lume? Posibil. Eu tot ce am pastrat de pe vremea cand pierdeam timpul jucand de-a v-ati ascunselea si Pac-pac, de faceam atata mizerie in cartier incat toata lumea ne certa inainte sa incepem joaca..., tot ce am pastrat e puterea de a-mi crea singur lumea in care sa visez. "Sunt un om mare?". Pot fi, dar visul meu nu e inca implinit, si un om mare nu poate atinge un vis... O sa fiu copil cat imi permite viata, si o sa aspir la visul meu cat timp imi permite inima...

Incep sa simt ca prind radacini in pat, si nu ar fi o problema daca ar fi fost cineva care sa ma ude, dar sunt singur, asa ca sar din pat, smulg o raza de soare si o fac sabie, si ma arunc in lupta ce va fi ziua de azi...

Crescatorul de trifoi

Vi-l prezint pe Vasile. El are o ferma de trifoi. Nu din fonduri europene, ci din bani proprii. In fiecare zi, Vasile are grija ca trifoilor lui sa nu le lipseasca nimic... nici apa, nici soare... Totul e perfect si la fel, pentru fiecare in parte. Intr-o zi, trecand cu mana printre trifoi, zareste ceva ciudat: un trifoi cu 4 foi... Se opreste o secunda. Il smulge si il priveste mai de aproape. Se uita in jur atent, sperand sa mai gaseasca unul, insa nu mai observa altul. Toti erau cu 3 foi... Zambeste si smulge unul cu 3 foi. In mana stanga e cel cu 3 foi si in cea dreapta trifoiul cu 4 foi...

Ii compara cu atentie. Amandoi sunt verzi, amandoi au codite... Insa unul are 3 foi si celalalt are 4 foi. Intrigat, smulge una din cele 4 foi. Acum amandoi trifoiii au 3 foi. Dar cel din dreapta are un gol intr-o parte, si lucrul acesta inca ii diferentia pe cei doi trifoi. Asa ca Vasile uneste cu atentie cele 2 foi din trifoiul cu 4 foi si umple golul, insa asta doar atata timp cat le tinea unite cu mana...

Ce e mai sus e un fel de fabula, un nou tip de postari care vor aparea pe acest blog. Daca nu ai inteles despre ce e vorba atunci iti voi da un indiciu. In postul acesta e vorba despre Sentimentele banale versus Sentimentele profunde.

Tot nu te-ai lamurit? Bine, atunci:
- Vasile si ferma = viata de zi cu zi;
- trifoiii cu 3 foi = sentimentele banale;
- trifoiii cu 4 foi = hazardul din viata noastra, sentimentele profunde care se nasc in inima.

Si morala? Morala e ca un sentiment profund nu dispare niciodata, ci poate fi doar mascat in momentul in care ceva din echilibrul care i-a dat nastere dispare.