Ganduri din fata calculatorului (II)

Stateam si ma gandeam cu ce oare se aseamana o relatie cel mai bine. Si raspunsul este, o manusa. Cum cu o manusa? Simplu :)

Exista in mai multe variante si culori, dupa cum fiecare are nevoie. Se potriveste exact cu persoana care are nevoie de ea (de unde si vorba "se potriveste ca o manusa"). Tine de cald si apara de durere, taieturi (si alte rele care ne inconjoara cand avem de-a face cu lumea zi de zi). Insa cea mai mare asemanare, e ca daca o rupi sau o gauresti, o pierzi pentru totdeauna, deoarece chiar si daca ai coase-o, ea nu va mai fi niciodata ce a fost candva.

Oda unui sentiment frumos

E noapte afara, o noapte placuta de vara. Nu pot dormi, deoarece nu i-am auzit vocea astazi, si ceva in mine nu pare in regula. Inima mea nu are stare, si imi cere socoteala cu fiecare bataie a ei. "De ce nu o pot auzi, de ce nu e aici langa mine?". Stiu ca inima da vina pe mine, ca eu sunt cel care ar fi trebuit sa o tina langa mine, insa nu am putut... Mi-e dor sa o vad langa mine, sa imi vad zambetul de cristal in ochii ei... Mi-e dor sa isi lase inima in grija mea, si eu pe a mea in mainile ei... 

Inchid ochii, si o iau incet la pas printre amintiri... Atat de multe, atat de frumoase, atat de departate... Ma uit la ceas, sperand sa fie aproape dimineata, insa au trecut doar 5 minute. E miezul noptii. 

Ma dau jos din pat, deschid geamul larg, si privesc cerul innorat. Un vanticel bate incet, si imi aminteste de briza marii. Ma si pot imagina pe nisipul cald al unei plaje, la umbra unui palmier, privind oceanul in care ea innota. Zambesc. O vad iesind din apa pe jumatate. Intinde mana, si jucausa, ma cheama catre ea. Zambesc, ma ridic, si cu fiecare pas care il fac catre apa, dau jos cate o haina de pe mine. Pasesc in apa...

Imi revin la realitate cand o ambulanta isi face simtita prezenta. Oceanul dispare, nisipul se scurge printre degetele mele. Si odata cu ele, si ea dispare. Oftez si ma intreb: "Oare te gandesti la mine?". Zambesc, si ma asez din nou in pat, adormind cu gandul la tine.

Telefonul ma trezeste brusc. Fara sa vad cine e, raspund. E vocea ei. 

-Buna, te-am trezit?

-Nu, tocmai ma asezasem in pat. Nu prea puteam dormi. Ce mai faci?

-Bine. Vroiam sa iti aud vocea.

Cand au auzit aceste cuvinte, inima incepe sa imi bata ca nebuna. Zambesc si ea simte asta. Imi revin, si cu o voce gingasa ii soptesc:

-E vina mea. Tocmai ma gandeam la tine, si cred ca ti-am transmis si tie starea asta.

-Deci e vina ta ca nu ai intrat in apa cand te-am chemat?

-Da, m-a trezit o ambulanta. Stai, de unde stii...

-Pentru ca eu sunt cea care te-a chemat in apa...

Ceasul suna. E 07:00. Ma trezesc buimac, si ma duc repede la telefon. Ma uit in agenda. Ultimul apel de la tine este de acu 3 zile.

Trist, dar cu un zambet pe buze, imi zic "A fost doar un vis". Agale ma ridic, ma indrept spre baie. Dau drumul la apa rece. Ma uit in oglinda si o senzatie de deja-vu ma cuprinde. Ma pregatesc de o noua zi fara ea, fara tine, scumpa mea...

In-love with the past,

E dimineata, ora 06 si ceva. Ceasul de la telefon inca nu a sunat, iar soarele incepe timid sa-si faca simtita prezenta pe cer. Deschid ochii, si ma simt ca si cum lumea la care ma trezesc, nu e lumea mea, si parca imi doresc sa adorm inapoi. Ma intorc cu spatele la geam si la tot, si inchid ochii. Nu trec nici 10 minute si adorm din nou.

Dupa scurt timp insa, sunt trezit brusc, de data aceasta, de alarma ceasului. E 07.00. Opresc alarma. Soarele deja e luminos, si razele lui nu ma mai lasa sa motai. Trebuie sa ma trezesc, altfel risc sa ma bronzez pe spate. Imi fac incet drum spre baie, ma spal repede pe ochi in speranta ca apa imi va spala un pic macar din somnul ce imi trage de pleoape. Insa... nu prea isi face treaba. Asa ca, somnoros, caut periuta cu mana, apoi tubul de pasta, si in cele din urma, gura mea. Dupa inca 5 minute, termin cu procesiunea de dimineata, si ies din baie un pic mai treaz decat cand am intrat.

Ma intorc in dormitor, si patul inca nefacut ma cheama inapoi. Rezist insa eroic, si fac repede patul. Deschid dulapul, fac o scurta incursiunea in el, dupa care ies cu tinuta pentru ziua respectiva. Ma imbrac, si ma indrept apoi spre bucatarie. O felie de margarina cu dulceata, sau poate doua si gata. Ma incalt si ies pe usa. Trec pe langa lift, si imi zic "Mai bine pe scari, ma trezesc si eu mai repede". Dupa inca 30 minute, ajung la servici. Deschid calculatorul, imi umplu paharul cu apa de "La Fantana", si o senzatie de deja-vu ma compleseste. O noua zi de munca, o zi asemanatoare cu cea de ieri si cu cea de alaltaieri...

Minutele trec apasator, ca si boabelede nisip dintr-o clepsidra, iar orele par a fi mai incapatanate ca un copil de 2 ani intr-un magazin de dulciuri. Intr-un tarziu, cele 8 ore si ceva trec. Imi iau la revedere de la servici pe ziua de azi, si obosit, imi fac drum spre garsoniera.

Un film, si ceva mancare gatita, un pic de TV si ceva gaming, si ziua se termina. Incerc sa tin geamul deschis, fara sa intre nicio zburatoare a noptii in camera, insa in seara asta una a intrat. Si vanatoarea incepe. Dupa 30 de minute, se termina vanatoarea si specia superioara a castigat. E ora 22 si un pic, aproape 23. Mi-e somn... Adorm privind luna pe geam.

Brusc, ma trezesc intr-o alta lume. Nu apuc sa deschid ochii, si un miros de paine prajita ma invaluie, paine prajita si ceai. Deschid ochii larg si nu reusesc sa vad afara, caci jaluzelele erau trase. Zambind ma furisez pana in bucatarie, unde o masa mare ma astepta. Totul era atat de bun. Totul era cald si primitor. Se aude o voce de femeie, ce instictiv imi face inima sa tremure. Era vocea mamei mele care-mi spunea sa ma grabesc, sa nu intarzii. Iau o felie de gem cu paine prajita si in timp ce fug spre baie, ma opresc in fata oglinzii pe hol. Eram eu, insa aveam 4 ani... Am zambit, si mi-am vazut de ale mele, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. In 20 de minute, era pe usa, si ma duceam la gradinita...

La gradinita, era o galagie placuta. Educatoarea ne pregatise un joc nou si toti abia asteptam sa primim puncte rosii, si nu negre... Timpul se scurge ca si apa unui rau. Orele se duc, si deja programul s-a terminat. E dupa-amiaza si eram la masa. Mananc in fuga caci afara erau prietenii mei care ma asteptau sa ne jucam. Mingea era la mine, asa ca nu puteau incepe fara sa o aduc eu. Era o zi de toamna, insa era calduroasa. Numai buna de pierdut timpul. Dupa zeci de zambete si sute de minute, deja se insereaza, si fiecare se indreapta catre casa lui. Ajung si eu acasa, unde o masa calda si buna ma astepta alaturi de ai mei... Mai tarziu, obosit, adorm zambind in patul meu.

Nu trece mult timp insa, si ma trezesc iar. O lume gri ma intamplina de data aceasta, cu un soare rautacios... Inchid ochii, si ma ciupesc... Deschid ochii, si nimic nu s-a schimbat. Cu un zambet melancolic, ma ridic din pat...

Ganduri din fata biroului (II)

Ce mult a trecut de când eram în băncile liceului, când umblam după caiete pentru a-mi completa temele, când mă întrebam dacă oare astăzi e ziua în care o să primim lucrare de control... Ce mult a trecut de când nu am mai văzut un catalog sau absenţe încercuite. Acum, totul pare mult mai simplu şi asta cam face ca totul să-şi piardă din farmec.

" Sunt zile în care sunt invidios pe câinele care doarme la noi în birou. Sunt invidios pentru că primeşte toată atenţia atunci când are nevoie de ea. Sunt invidios pentru că din când în când îl mai aud sforăind în timp ce neuronii mei se aprind şi se iau la harţă în faţa tastaturii... "

" Deja începe a 8-a luna de servici şi concluzia la care am ajuns e că serviciul e 30% creaţie şi 50% muncă. 30+50 = 80% ; vă întrebaţi unde sunt restul 20% ? Ei bine, sunt în abilitatea de a face ca cele 50% să pară mai uşoare. "

" Internetul e prezentat ca un infinit. Însă, eu am ajuns la capătul lui. Nu e infinit, ci e chiar foarte finit şi mic. Cândva, parcă era mai interesant când dădeai întâmplător peste o cunoştiinţă. Acum, Facebook are grijă să îţi bage în listă pe absolut toţi oamenii pe care e posibil să îi cunoşti, sau chiar dacă nu îi cunoşti. Nu spun că e un lucru rău, însă e ciudat să întinzi mâna (sau mouse-ul) şi să primeşti ce vroiai. "

" S-a mai dus o zi, o altă zi care parcă am mai trăit-o de vreo 30 de ori până acum. O altă zi fără tine. De data asta însă, o zi care mi-a amintit că iarna e pe terminate. Sper să vină şi alte zile, zile cu soare, zile în care să nu mai văd dimineaţa porumbeii îngrămădindu-se pentru a se încălzi. Nu mi-e dor de vară... mi-e dor însă de noptile de vară. "

Universul meu

Totul la inceput era negru. Negru precum noaptea intr-o padure moarta sub un cer innorat. Niciun sunet, nicio urma de lumina... nimic. Asa arata universul meu la inceput. Timpul a trecut, si pe masura ce am inceput sa inteleg ce se intampla in jurul meu, a avut loc in Big-bang. Asa a aparut un soare si o planeta. Planeta nu avea luna, insa orbita in jurul soarelui. Planeta, era prea aproape de soare, si de aceea nimic nu putea trai pe ea. Era o piatra fara cer, fara oceane, fara viata...

Anii treceau, si viata se tot baga peste existenta mea. Incet, viata imi servea in fiecare zi, portia de sirop cu lingurita, cum facea mama cand eram bolnav. Insa viata nu ma vindeca, ci ma imbolnavea cu sentimente noi si tot mai ciudate. O lingurita pentru iubire, o lingurita pentru fericire, o lingurita pentru tristete, si tot asa. Fiecare picatura insa, indeparta incet incet planeta de soare, si astfel, incet incet, au inceput sa apara urme de viata si pe ea. Deoadata, cerul si-a facut aparitia, si norii l-au urmat. Apele au inceput sa curga din crapaturi in piatra, si au dat culoare planetei. Doar vantul era stapan pe acel pamant, un vant solitar. Cald sau rece nu conta, caci nu avea cine sa-l simta sau sa-i opreasca fuga nebuna. Era trist pe acea planeta. Zilele erau linistite, noptile erau lipsite de stele. Era o lume numai buna de lenevit, caci era plina de apa, si pe ici pe colo, cate o plaja pe o insula inca neinghitita de ape.

Am crescut, si intr-o noapte, m-am trezit pe acea planeta. Era o lume ciudata, dar foarte familiara. Era lumea mea. Toata noaptea am zburat, am mers pe apa, am innotat ore pe sub apa fara sa fie nevoie sa respir. Si asa, nopti la rand poposeam pe acea planeta. Pana cand, intr-o zi, o insula aparu langa a mea, si pe acea insula era o tanara ce o cunosteam. Innot, m-am indreptat catre acea insula si m-am asezat langa prosopul ei, pe care ea se bronza. Prima mea iubire... N-a fost sa fie insa de durata, si dupa un timp, intr-o noapte, insula a ramas, insa tanara a disparut. Prima despartire... Si tot asa, trecand prin viata, planeta mea s-a umplut de insule, si oceanul in care candva innotam liber a inceput sa dispara. Acum era cat un lac...

Vazand asta, intr-o noapte, m-am oprit si m-am apuca de pescuit. Intamplator prind pestisorul de aur. Il rog sa imi implineasca trei dorinte, insa pestisorul imi raspunde ca el nu poate decat sa dea nastere la vise. Auzind asta, dau drumul pestisorului in mare.

Se face noapte pe planeta. Intins pe spate, privind cerul intunecat langa focul facut pe plaja, admir cerul si suspin. Suspin dupa vremea in care aveam un ocean in lumea mea, suspin dupa fetele ce si-au lasat insulele pe planeta mea... suspin. Ma ridic incet, imi strang genunchii in brate, si imi soptesc:"As vrea ca lumea mea, sa se loveasca de lumea ta, si sa o iau de la zero alaturi de tine." Ma aplec langa foc, il sting si ma trezesc...

O zi de lucru...

E ora 22.00 intr-o seara din cursul saptamanii. Nu conteaza ca e zi de lucru sau e week-end, omuletul nostru trebuie sa se prezinte negresit la servici, caci e indispensabila prezenta lui. Ceasul ii suna si se trezeste. Se imbraca repede, isi ia matura si forasul, si iese pe usa. Se urca pe o scara de 100 de ori mai mare decat el, si incet incet, ajunge la condica. E singurul pe lista. O semneaza, trage o gura de aer in piept si deschide usa incaperii de care avea el grija. Era din nou haos si praf peste tot, si doar acu 24h facuse curat. Dezamagit ca nimic din ce a facut nu se vede acum, se imbarbateaza singur si ia din nou provocarea de a ordona tot.

Amintirile erau imprastiate peste tot, unele mai puternice erau inca intregi ca niste fotografii sau filme, altele erau facute praf... A, nu v-am zis? Omuletul nostru lucreaza ca pastrator al amintirilor si organizator al lor, iar camera de care are grija, e mintea unei persoane. Datorita acestor muncitori, dimineata de dimineata ne trezim relaxati, cu cateva lucruri pe cap, si de fiecare data cand vrem sa ne amintim de ceva, le gasim pe toate asezate in dosare ordonate alfabetic. Si nu in ultimul rand, daca nu erau ei, nu am mai fi putut avea amintiri noi, caci praful ar fi umplut tot spatiul... Asa ca, e cu adevarat o ocupatie foarte importanta pe care o are.

Revenind insa la eroul nostru. Ia matura si incepe sa curete amintirile de pe jos... Amintiri banale, cu numere de la unele masini vazute in ziua aceea, florile din centru, preturile din magazin, si altele. Printre ele insa, din cand in cand, mai zareste cate o amintire ce ar merita salvata. De exemplu acum, zareste un ceva stralucitor. "E zambetul unei fete si privirea ei de care s-a ferit cand era in troleu. Merita pusa deoparte". O ia si o duce in dosar sub litera F, la "frumos".

Asa o tine 4-5 ore in fiecare seara. Se face ora 04.00 si curatenia e gata. E ora pauzei. Ia scara, si se uita printre litere. "Amintiri peste amintiri s-au strans aici. Parca toata viata lui e si viata mea." Rasfoieste amintiri din copilarie, lucruri facute pentru prima oara, examene date, teste ale vietii trecute... Saruturi pierdute prin dosare, dorinte ramase doar pe hartie, lucruri ascunse sub pres. El le stia pe toate. Si e trist, e trist impreuna cu el, zambeste, cand zambeste si el... Sunt legati impreuna, sunt legati pe viata. Insa, el a ales sa se angajeze aici in prima secunda in care aceasta persoana a deschis ochii si a inceput sa retina, sa stranga amintiri... "Ia sa-i fac o surpriza si sa-i reamintesc cate ceva". Acestea sunt cuvintele de duc la visele care nu ti le poti explica, acele vise in care revezi persoane de care ai uitat ca exista si simti sentimente ce ai uitat cum se numesc...

E ora 09.00 dimineata. Obosit, spala matura si forasul, priveste incaperea curata si ordonata, inchide lumina, si usa. Semneaza condica de plecare. Si coboara greoi treptele scarii. "Sper sa nu mai fie atat de mult praf ca azi si maine". Omuletul nostru inchide ochii si adoarme, in timp ce persoana de a carei minte are grija, se trezeste...

In jurul Pamantului in 24h

Ora 08.00 . Te trezesti incet incet, ma saruti ca sa nu fii singura trezita, te ridici din pat si intri direct in baie sub dus. Trec 2 minute si sar din pat, dar tu esti inca sub dus. Nu-mi dai de ales, asa ca ies din casa, merg 10-20 secunde prin iarba inmuiata in roua, si sar in lacul din fata casei noastre. Doua trei ture de lac, apa rece ca privirea ta cand te contrazic, altfel spus calduta doar pe dinauntru. Soarele inca nu a patruns in zona, caci in jurul lacului sunt munti inalti si paduri falnice. Ies din apa lacului, si chiar atunci si tu iesi de sub dus. Repede repede vin si te iau in brate, si te strang ca si cum nu te-as mai fi vazut de ani buni. Te las incat sa aluneci pana ajungi din nou cu picioarele pe pamant, si cand buzele tale ajung langa ale mele, te sarut. Inchizi ochii, si ma saruti dulce, timp in care, in timp ce te sarut, te duc incet sub dus din nou...

Ora 09.15. Iti servesti cafeluta sau cubuletul de ciocolata in timp ce eu fac o salata de legume cum am invatat in copilarie, ca la mama acasa. Cu muzica, tu te ocupi astazi. Rasetele noastre, si muzica, amestecate, umplu padurea din jurul nostru pe o raza de 1km.

Ora 10.00. Iei un prosop cu tine, si ochelarii de soare. Eu iau crema de bronzat. Ma iei de mana si iesim impreuna pe usa. Suntem pe o plaja de la ecuator. Caldura planda dimineata, apa calda si limpede ca ochii tai. Oameni cat vezi cu ochii deoparte si de alta, insa nu intr-atat de multa incat sa nu gasim un loc pentru prosopul nostru. Iau crema si cu grija, te acopar cu un strat protector de crema, exact cum cu o noapte inainte, te-am acoperit cu un strat de saruturi. Zambim, alergam, sau ne plimbam pe nisipul umed. Sarim peste valuri, sau cautam pestu sub apa. Ne jucam...

Ora 12.20. Imbracati precum turisti, cu suveniruri la noi, servim un croasant in restaurantul din varful Turnului Eiffel. Atat de sus incat zgomotele orasului nu ajung pana la noi. Atat de sus incat, toata arta, toata istoria si toata iubirea de jos, se vede urcand pana la ceruri precum fumul de la soba iarna...

Ora 14.00. Safari in Africa. Animalele, amortite de caldura intensa se ascund in baltile intunecate, care sunt mai rare decat diamantele in acea zona. Privim de aproape lei si girafe, si ne intrebam oare cine e cu adevarat stapanul Pamantului.

Ora 16.00. Padurile ecuatoriale. O ploaie calduta, pica din ceruri, insa pana la noi, doar zgomotele picaturilor ajung. O picatura isi face loc printre frunze si iti aluneca pe obraz. Cu saruturi o culeg incet si apoi o presar pe buzele tale.

Ora 19.00. Pe canapea, acasa, cu un film nici prea prae, nici foarte foarte, dar nu conteaza atata timp cat cu te cuibaresti la pieptul meu.

Ora 21.00. Suntem intr-un restaurant din Italia si servim o portie de paste precum in Doamna si Vagabondul.
Ora 23.00. Intre Pamant si Univers, in varful piramidelor din Gizeh, privim stelele si rememoram tot la fel de multe amintiri si saruturi. Intre lumi, suntem doar noi doi...

Si maine, o luam de la capat.

Visul dintre vise

Ennio Morricone - Playing Love:

Sunt intr-un tinut calduros. Nu intru atat incat sa imi fie teama de soare, dar nici intru atat incat sa am nevoie de haine, altele decat un maieu si o pereche de pantaloni 3 sferturi. Simt cum nisipul se strange in bulgari cand pasesc pe el, si cum se sparge in bucatele cand ridic talpa. Simt, cum printre copacii din jurul meu, adie briza marii, pe care hoinaresc pescarusi. Oceanul, sparge val dupa val pe plaja, incercand sa ajunga la mine. Eu, stau la umbra unui copac, intins pe o frunza de palmier, cu ochii inchisi... E liniste. Mintea mi-e goala, trupul mi-e amortit, sufletul mi-e hoinar prin alte meleaguri. Coltul meu de rai... Deschid ochii si vad monitorul calculatorului. Ma intristez putin. Inca am pe mine bluza cu care am fost la cursuri. E 00.41. Tarziu, ar trebui sa dorm.

Dau sa ma ridic de pe scaun, dar ceva ma opreste. Pornesc Winamp-ul, si pun o melodie de-a lui Ennio Morricone. Posibil sa nu fi auzit de el, nici eu nu stiam ca exista pana mai azi. Jazz. Eu? ... Am ascultat cate un pic la televizor, la o emisiune pe TVR1, si am aflat ce inseamna jazz. Asta mi-a dat pofta sa revad un film vechi, "The legend of 1900" . Si de acolo am aflat de Ennio.

Pornesc melodia, si inchid ochii din nou. Simt cum trupul mi se ingruneaza, si ramane atintit pe scaun. Sufletul mi se ridica, si prinde incet aripi. Ma privesc din tavan. Par adormit pe scaunul ala. Ies prin perete in frigul de afara. Nu simt viscolul, nici fulgii de zapada. Sunt un spirit. Ma duc repede la magazinul de langa camin, intru prin usa, si dau sa iau o ciocolata, dar nu o pot lua, caci mana in trece prin ea, exact ca in filme. "Uite ca pe asta au nimerit-o cu filmele". Ma asez abatut pe treptele magazinului si privesc spre cer. O stea imi atrage atentia. Intrigat, ma indrept spre ea. Steaua se indeparta pe masura ce ma apropiam de ea.... O urmaresc, ea fuge, maresc pasul, alearga... Si tot asa, pana ii pierd urma. "Sa vezi ca nu mai stiu unde sunt"... Caut repere, indicatoare pe sosea. Nimic. La o casa, vad un bec aprins. Totul in jur e intuneric, nimeni treaz, doar cineva in acea camera. Cobor incet pana la fereastra.

Oboseala, fericire, placere, toate amestecate intr-un parfum atat de cunoscut. Aplecata asupra unei carti, cu ochii mari, cascand pe alocuri, cu un creion intr-o mana si cu cotul pe masa in cealalta, iti conturezi viitorul, cum o faci de ani buni. Nu indraznesc sa intru, daca ma simti cum reactionez? Te privesc din spatele sticlei, zambind. Trec mana prin geam... Nicio reactie. Intru incet, pana ce tot trupul mi-e in camera ta. Pas cu pas, ma apropii de tine. Asteptand din secunda in secunda sa te intorci si sa ma certi. Dar nu se intampla. Ajung langa tine. Ma asez in capatul celalalt al mesei, si te privesc. Chipul tau concentrat, ochii tai obositi, buzele tale ce soptesc intrebarile si raspunsurile... Ma intind sa te ating, dar mana imi trece prin tine... Ma intristez. Dau sa plec, dar inainte ma intorc si la ureche iti soptesc "noapte buna". Tresari, si te intorci fix spre mine. Ma privesti in ochi... Impietresc. Zambesti, si te intorci inapoi la intrebari. Mii de fiori imi strabat trupul in acea secunda. Inchid ochii, dupa care ii deschid, si ma trezesc din nou pe scaun... Zambesc, imi dau puloverul jos. Sosetele si pantalonii, si sa urc in pat. Telefonul langa mine, cu alarma pusa sa ma trezeasca, cu toate ca mereu ma trezesc inaintea alarmei si o opresc.

Inchid becul si zambesc, caci mi-ai lipsit... Inchid ochii... Briza marii imi mangaie gatul si imi invaluie trupul. Spuma valurilor imi uda talpile, si soarele sta sa apuna. Deschid ochii, ma ridic, si ma duc in padure sa caut lemne pentru un foc, sa-mi fie cald...

Tic, Tac

Tic... o secunda a trecut. Tac... si inca una... Tic Tac Tac, si uite-asa se scuge timpul. Tic Tic Tac, de dimineata pana seara. Ce usor trecem cu vederea zilele cand ele se scurg precum clipele. Daca stai sa te gandesti la ultimile tale 3-4 zile, o sa observi ca intr-un minut poti sa iti amintesti absolut fiecare detaliu. Intr-un 1 minut, 4320 de minute. Daca stai sa-ti amintesti anul trecut, tot 1 minut o sa-ti ia si un an are semnificativ mai multe minute. De ce, dupa ce trece, timpul devine atat de compact? E ca si cum, cat e in fata noastra, e cel mai important aspect al existentei noastre. Cand e langa noi, e doar o clepsidra care ne streseaza. Cand e in spatele nostru, e ca si inexistent... Tic, Tac, Tac. A mai trecut un minut. Tic... a mai trecut o clipa fara tine.

E mai dulce cand timpul se masoara in tic si tac. Daca n-ar fi minute si zile si ore, altfel spus, daca nu ar fi numere, nu ar fi trecut, prezent sau viitor. Ar fi doar existenta. Amintirile ar putea fi viziuni. Ar fi o lume fara batranete, fara tinerete. Ar fi o lume... banala. Sa nu mai poti spune "Vezi ca e 08.00 si intra profesorul la ore". Sau sa nu mai poti stabili ore la intalnire. Sa nu mai poti vedea programul preferat sau un film la tv, pentru ca nu stii cand e difuzat. O lume fara numere... Oare ce a fost prima oara, cifra sau litera?

Tic, tac, tic... A mai trecut un an. Si cu ceilalti 22, se fac 23 in total. Atat de mult par cand ii aduni. Atat de putin cand ti-i amintesti. Aseara, am primit un cadou neasteptat. Te-am avut in vis, dupa mult timp. Am vorbit intr-o dupa-amiaza insorita de primavara. Pana canda a trebuit sa pleci. Te-ai temut sa ma privesti in ochi cand ai plecat... Tic, tac... M-am trezit cu telefonul in mana, sunand. Il pun la ureche, si nici macar nu apuc sa zic alo, ca vocea ta ma opreste, si-mi ureaza la multi ani... Si tot ce imi doresc. Zambesc, zic multumesc, si brusc ma trezesc. Era doar vis? Sar din pat si ma duc la telefon. Niciun apel. Nimic. Doar un vis. Si totusi, chiar de nu a fost sa fie real, ai fost prima persoana care mi-a urat la multi ani, chiar si din vis...

Tic Tic Tac... inca un an s-a dus. Tic Tac Tac... inca o secunda a trecut.
Tic...
Tac...

O cutie de creta

E prima zi de Craciun... Agitatie prin camere, fulgi de zapada pe geam, zapada cat cuprinde peste pamantul amortit... Bradul devine cel mai important membru al familiei, cel putin pentru cateva ore. Cei mici sunt primii, apoi ce ramane e pentru cei mari. Cadouri pe covor, dulciuri printre crengi, lumini si oranamente peste tot prin camera...

Tanarul nostru, isi ia tributul in primire de la Mos Craciun, si il desface intr-o fractiune de secunda... Jucaria pe care a vazut-o cu mama lui cand a fost la cumparaturi; ce mult si-a dorit-o... Parintii il privesc zambind, parca incarcandu-si bateriile de la zambetul lui. Tatal sare din pat zicand ca se duce pana in bucatarie sa pregateasca ceva de mancare pentru familie. Stapana casei, ramane impresionata de vorbele sotului, totusi pastrandu-si o urma de retinere cand se gandeste la rezultat. Ramane insa sub asternuturi, privindu-si odrasla jucandu-se si bucurandu-se de cadoul adus de Mosu... Tanarul, in totalitate intrat pe sub brad, in speranta ca mai gaseste ceva, da peste un cadou adresat mamei. "E pentru tine mamy"... O cutie de creta. Femeia era profesoara, asa ca nimic ciudat in treaba asta. Problema era ca nu era de la nimeni din familie, cel putin dupa interogatoriul facut de aceasta... Nu aveau nicio firma pe cutie, nimic care sa denote ca au fost cumparate de la magazin.

Zilele trec, si odata cu el si sarbatorile. Incepe iarasi scoala, si deci si munca pentru cei mari, dar si pentru cei mici daca e sa te iei dupa vorbele lor. Bradul a parasit de mult incinta casei, cadourile sunt pe rafturi alaturi de cele din anii precedenti. Doar cutia de creta a ramas in geanta femeii. Intr-o pauza cat era la scoala, se decide sa desfaca cutia. Erau 3 bucati de creta, pe una scria bucurie, pe cea din mijloc iubire si pe ultima speranta. "Ciudata creta" isi spune ea. Scoate pe cea pe care scria iubire si incearca sa scrie ceva pe tabla. In momentul ala, creta incepe sa scrie singura, descriind prima daca cand si-a intalnit viitorul sot. Ziua, ora, locul, felul in care erau imbracati, ce si-au zis... Vazand ce se scrie, un sentiment de caldura i se naste din suflet si ii umple incet tot trupul... "Mi-amintesc. Daca stiam ca se va ajunge la ce avem azi, l-as fi cerut eu de sot in acea zi"... Zambind, si cu ochii putin umezi, femeia ia creta si o pune la loc, moment in care tabla se sterge singura. Evenimentul o pune pe ganduri. Ia si bucata cu fericire si la fel incearca sa scrie ceva pe tabla. Creta o ia iarasi inaintea femeii si incepe sa descrie primul craciun pe care l-a petrecut in copilarie alaturi de familie, bradul, cadourile primite, colindele cantate chiar daca era dimineata de Craciun, masa imbelsugata, parul carunt al tatalui... "Aproape ca uitasem ce fericita am fost, si ce norocoasa sa am asa parinti..." Pune si pe aceasta la loc, si din nou, tabla se sterge singura. Surprinsa de cadou, priveste in cutie, si observa ca deja ca cele doua bucati erau mai mici decat a treia, care nu o folosise deloc... "Trebuie sa am grija de ele, sa nu le consum prea repede"...

Zilele trec precum anotimpurile, si iata-ne din nou ajunsi in dimineata de Craciun. Cutia era goala. Doar un varf de unghie din creta cu fericire ma ramasese. Zorii zilei umplu apartamentul de lumina. Femeia se trezeste, asteptand parca sa isi vada copilul intrand vijelios sub brad, in cautarea cadoului, insa acesta se lasa asteptat. Minutele trec, la fel si orele. Femeia se trezeste si se duce in camera lui, numai pentru a-l gasi trezit deja dar la calculator.
- Nu vii sa-ti vezi cadourile?
- Un pic mamy, sa termin jocul asta.
- Bine, dar sa nu dureze prea mult.
- Bine, bine...
Femeia inchide usa incet, scoate ultima bucatica de creta ramasa si da sa scrie ceva pe mana ei. Creta incepe sa-i deseneze ziua de Craciun de anul trecut, si zambetul dulce al copilului cand si-a desfacut cadoul... Femeia suspina; o lacrima chiar isi facu simtita prezenta pe obrazul ei... Sotul care era in trecere catre bucatarie o zareste pe femeie si vine catre ea. Aceasta isi mascheaza repede lacrima, insa si el o simte. O ia de mana, o trage catre pieptul lui, o saruta pe frunte, si o convinge sa il insoteasca in bucatarie in speranta ca anul acesta, mancarea va fi mai buna in dimneata de craciun fata de anul trecut... Noaptea se lasa incet peste oras, peste familia noastra, peste lumea de azi...

Cutia de creta nu s-a mai umplut, si nici una noua nu a mai primit niciodata... Dar si-a dat seama ca acele bucati de creta erau parte din ea, parte din sufletul ei. Acele bucati de creta erau doar un altfel de a pastra sentimente...

Prin ochii unui zeu

- Sunt iarasi treaz... Oare e zi sau poate e noapte? ... O fi iarna vara sau poate primavara? ... Nu stiu. Ce an e oare sau cat e ceasul? Irelevant... Atunci, eu ce fac? Eu... doar m-am trezit din nou, ca de fiecare data.

Arunc timid o privire in jurul meu, in jurul camerei mele... Nimic. Niciun tablou pe pereti, nicio masa, niciun dulap, niciun covor... Nimic nimic. Nici chiar pereti nu erau, sau tavan, sau pat... Atunci, camera mea? Camera mea e una cu patul meu... una cu viata mea... Camera mea e un nor alb pe cerul mare... niciodata in acelasi loc, mereu purtat de vant. Parcurg norul de la un colt la altul, si ma opresc pe marginea lui. Ma uit in jos, si vad mii de culori, sute de puncte, si totusi pentru mine, tot ce e jos e trecator... Acum o mie de ani, erau aceleasi culori, acu o suta de zile erau aceleasi puncte...

- Totul e trecator... ca si umbrele in lumina soarelui... Mici umbre colorate...

Ma uit cum oamenii fug dintr-o cladire in alta, cum masinile formeaza adevarate rauri care curg haotic... Galagia e tot ce ajunge pana la mine... Tipete... urlete... injurii... chicoteli si ras... cearta si... muzica...

- Da, muzica. Doar asta ajunge pana la mine, doar asa stiu ca vremea trece... Cu multi ani in urma, acordurile erau mai simple dar mai pline de sentiment.. Acum, acordurile sunt asa de incarcate, si atat de lipsite de culoare. Forme fara font... pete de culoare picurate in ocean...

Imi trec mana pe langa nor, ca si cum as strecura mana in apa dintr-o barca... Simt cum vantul se strecoara printre degetele mele.

- Oare cum o fi sa simti ca viata ti se scurge, ca o zi traita te aduce mai aproape de sfarsit? Oare acele mici furnicute se gandesc la viata lor ca fiind un inceput si un sfarsit? Cum o fi sa fii muritor?

Umbrele se nasc din nimic, si pe masura ce soarele apune, umbrele cresc, si in cele din urma, dispar, pierzandu-se intr-o mare de intuneric. Exact ca o viata de om.

- Ce rost are sa fii muritor daca nu lasi nimic in urma? Ce rost are sa traiesti stiind ca vei muri? Ce rost are o viata de om? De atata timp privesc pamantul si tot ce se intampla jos... Si nu pot intelege... Sau stai, imi amintesc... Sentimentele... Asa e... O viata are rost caci nu poti trai fara sa simti. Tin minte din melodii, cand mai apucam sa ascult cate una. Iubire... fericire... tandrete... ura, respect, viclenie, distret, suparare... tristete...

Tandru, privesc in jos, si apoi ma pierd printre putinele mele ganduri... ma asez cu burta pe nor, si pe mainile incrucisate imi asez barbia. Aleg cu privirea o tanara trista pe o banca. Oare de ce e suparata?

Inchid ochii si ma concentrez la chipul trist al fetei. Pot vedea intreaga viata a ei... Si asa, inteleg de ce a ajuns pe acea banca. Deschid ochii si cu o voce calda, soptesc in vant: "De ce esti trista tanara?" . Fata, fara sa schiteze un gest, fara sa para surprinsa, fara sa ridice capul din pamant, raspunde:

- Pentru ca am ales sa iubesc. In vocea ei se pot simti lacrimile si durerea.
- De ce? De ce iubesti cand stii ca lacrimile sunt inevitabile, si-ti zgarie inima de fiecare data.
- Iubesc pentru ca asta e tot ce-mi doresc. Iubesc pentru ca asta imi da puterea sa infrunt orice... Iubesc, pentru ca pot.
- Si ce vei face dupa ce vei pleca de pe banca asta? - Voi pune deoparte sentimentele mele, si lacrimile, si imi voi trai viata in continuare... - De ce? De ce sa traiesti? Ce rost are? - Amintirile... , sopteste tanara zambind. - Poftim? - Amintirile sunt ceea ce o viata de om lasa in urma. Amintiri in sufletele celor din jur...

Se face liniste... Deschid ochii si parasesc conversatia cu tanara.

- Oamenii... Umbrele aruncate de timp im bataia soarelui. Oamenii... fiinte atat de fragile... Oamenii... o anomalie a naturii... E sunt nemuritor, stiu tot, cunosc tot, vad tot... Zeu printre muritori... Oamenii... zambind, ma opresc si inghit in sec. As da nemurirea sa ma nasc pe Pamant si sa traiesc o viata.

Traieste-ti viata pentru ca e unica si plina de neprevazut... Traieste-ti viata pentru ca e a ta...

Un lup intr-o padure de betoane

Ce animal ai fi daca ti s-ar oferi posibilitatea de a alege? ... Eu as alege sa fiu un lup. De ce? Deoarece e un animal mult mai nobil decat va fi omul vreodata. Omul e un efect secundar al evolutiei... Ganditi-va pentru o secunda, cum ar arata lumea fara lacomie, fara rautate, fara bani, fara politica, fara blocuri, fara masini, fara poluare... Ar fi fost o lume condusa de principii Darwiniste, o lume in care cei puternici traiesc, o lume in care instinctele conduc indivizii. Si ce frumos ar fi fost... o lume fara minciuna, o lume fara subterfugii. Omul e singurul animal care triseaza caci incalca toate regulile naturii...

Priviti lupii. Sunt organizati in haite, iar in cadrul haitei exista o ierarhie clara. E o ierarhie creata prin violenta, dar ce pastreaza o armonie perfecta... De ce se considera mereu ca violenta atrage dupa sine doar nenorocire, distrugere? ... Dar cine sunt eu sa filosofez despre niste concepte pe care omul le respinge prin insusi natura lui.

Revenind la povestea in care sunt un lup intr-o padure de betoane. Ziua, oriunde ma uit, totul e fier, ciment, asfalt... O lume in care nimeni nu indrazneste sa se opreasca o secunda sa priveasca cum se scurge lumina printre ramuri, cum pasarile nu stau mai mult de 1 minut in acelasi loc... Insa, chiar si aceasta lume de beton e o lume in care lupii pot trai... Noaptea, atunci cand nu exista agitatie, cand nu exista fuga... Noaptea, exista doar liniste si intuneric. Ai stat vreodata pe o banca in statia de troleu sau tramvai si in loc sa privesti daca vine sau nu troleu sau tramvaliul, ai privit cerul instelat? Ai privit vreodata orasul mut? Fara sunetul asurzitor al masinilor, fara graba si agitatia oamenilor... Daca da, sa stii ca aceea e padurea de beton.

De as putea alege, as da orice sa fiu lup. Si de ar fi sa regret ceva din a fi fost om, ar fi insusi sentimentul de regret, sentiment pe care niciun animal nu-l are... O viata de om cu regrete sau o viata de lup printre betoane???

Cat de ciudata e inima...

E de ajuns o secunda sa ramana in bratele altcuiva, chiar daca noi nu ne dam seama si nici nu-i dam voie... e de ajuns o privire sa porneasca un tremur in ea atat de puternic, incat ai spune ca a luat foc, chiar daca in jurul tau, totul pare inghetat... Si totusi nu e de ajuns nici macar o viata pentru a uita un chip... nu sunt de ajuns nici 9 vieti pentru a o multumi, atunci cand gaseste pe cineva care ii e pe plac.

Inima ta, nu e doar un chin, ci e si o binecuvantare, caci fara ea, nu ai simti. Cum ar fi o lume, in care nu ai putea simti fulgii de zapada cum iti cad pe fata, cand ninge afara? Cum ar fi o lume in care nu ai putea simti picaturile calde ale ploii de vara? Cum ar fi o lume in care nu ai putea simti gustul buzelor atunci cand saruti? Cum ar fi o lume in care nu ai mai simti parul atunci cand iti treci mana prin el, ajungand apoi sa mangai un chip ce-l iubesti atat de mult... sa nu-i poti simti chipul atunci cand il atingi!


E o lume in care culoarea din iubire ar pieri. Totul ar fi intr-un alb-negru trist, fara forma, fara rost... Ar fi o lume in care dragostea ar fi un sentiment in plus! Dar si asa, chiar daca inima iti poate oferi culoare in viata, tu trebuie sa o poti folosi. Cum un pictor e stapanit de puterea creatiei si folosindu-se de culori creeaza lucrarile sale, prin prisma sentimentelor ce vrea sa le prinda in picturi, astfel si noi ne folosim de inima noatra pentru a simti sentimente cat mai puternice...

Pune un pic de inima in plus in orice faci, si va iesi un lucru mult mai frumos!

Moartea unui inger

Inceput de vacanta . . . Inceput de vara! Nimic de facut, nimic de pierdut! Doar 3 luni de castigat . . . Acestea sunt gandurile unei tinere de 16 ani! O noua zi, o noua aventura. O noua seara, un nou inceput! O noua dimineata, un nou vis de implinit . . . Trecu o saptamana si nimic nu se schimba. Era aceeasi visatoare, aceeasi fata cu zambetul dulce si inima mare, cu chipul angelic, ce te fermeca doar cu o privire . . .

Era august. Vara incepea sa dea semne de resemnare, si toamna incepea sa faca cu ochiul! Insa, in lumea tinerei, nimic nu se schimbase . . . Aceasta zi urma sa fie una iesita din comun . . . Facuse ochii mari, si primul lucru pe care-l zari era chipul ei de ingeras somnoros din oglinda. Isi zambi timid, parca rusinata de cat de frumoasa era . . . Repede se trezi si se pregati de o noua zi. Insa nu se simtea in apele ei, ceva lipsea! Prietena ei cea mai buna . . . nu era langa ea! Se duse sa o caute, dar nu era acasa, iesise cu iubitul ei . . .

Tanara se intrista, si pleca de una singura sa se distreze cu celelalte prietene! Insa nu era acelasi lucru, nu avea acelasi farmec! Era ca si cum, inima i-ar fi fost franta, insa nu avea de unde sa stie asta! E mai usor sa iti dai seama cand suferi decat cand esti fericita, si deci ii era mai usor sa spuna ca SUFERA, decat sa-si fi dat seama ca mai intai a invatat sa IUBEASCA!

Timpul trecea apasator, ca si cum ar fi avut in spate un sac . . . Erau toate amintirile ce o legau de prietena ei! Erau multe si grele . . . Toti vorbeau si zambeau in jurul ei, iar ea zambea facandu-se ca intelege . . . Atunci realiza un lucru! Ca nimic nu e vesnic, si totul se poate schimba de azi pe maine. In gandul ei, o singura intrebare se nascuse: "Oare ar trebui sa ma schimb si eu? Prietena mea era ca mine, si s-a schimbat! Oare e ceva rau la mine?" . . . In acea noapte, ingerasul din chipul fetei, inchise ochii pentru ultima data.

Ingerii se nasc in fiecare, si traiesc odata cu noi, insa noi alegem cat sa traiasca ei, prin felul nostru de a fi . . .

Un final nedorit

Din ochii sai negri, si plini de durere, o lacrima se naste...o lacrima ce singura, aluneca pe obrazul rosu al fetei, rosu de-atata plans, rosu de-atata suferinta, rosu ca focul din inima ei care candva ardea mocnit, care insa acum s-a stins!

E trista pentru ca nu intelege... plange pentru ca a pierdut tot ce iubea mai mult... sufera pentru ca toate visele sale se legau de el... Si totusi inca iubeste pentru asta e ultimul lucru care i-a ramas de facut... Trista si singura sta pe o banca, in mijlocul parcului, cu mainile acoperindu-si chipul... E aproape seara si o lumina blanda si portocalie, acopera intreg parcul, ca o cortina ce se trage peste specatacolul ce a fost ziua de azi. Insa aceasta trista actrita refuza sa-si termine partea, refuza sa accepte finalul pe care povestitorul i l-a scris. Actrita noastra e tanara fata!

Povestitorul, priveste de sus, trista sa actoare, si se gandeste ca totusi e un final prea crunt pentru ea. Asa ca incearca sa o ajute... Pentru inceput, povestitorul opreste timpul pentru ea... Norii nu se mai misca, Soarele ingheata, Luna ramane incremenita... frunzele raman suspendate in aer... vantul se opreste din batut... insa actrita nu observa nimic, ea fiind in continuare confuza si nesigura... Apoi povestitorul ii scrie un scenariu, special pentru ea...

SCENARIUL 1

... In scena apare tanarul ce o ranise pe tanara. Cu ochii indurerati de suferinta tinerei pe care inca o mai iubea, se apropie de banca unde aceasta statea si suspina. Se aseaza langa ea!... Fata ii simte prezenta, si fara sa ae uite la el ii spune: "PLEACA DE AICI! MI-AI LUAT INIMA SI MI-AI FRANT-O, ACUM CE MAI VREI SA-MI IEI? MI-AI LUAT TOT CE AVEAM MAI SCUMP PE LUME!!!". Tanarul se apropie de ea, si nu roasteste nici o vorba, nu face nici un gest, nici pulsul nu-i mai bate, doar o lacrima, in coltul ochiului ii apare. Incet lasa chipul in pamant, si da sa se ridice! Atunci fata il prinse de mana si il trase inapoi. Tanarul ridica privirea si intalni ochii, acum rosii, ai tinerei. Tanara il saruta, parca din dorinta de a uita tot, si de a o lua de la inceput! Tanarul, nu schita insa niciun gest, lasa privirea adanc in pamant, si cu tandretea unui tata, o inpinse pe tanara. Confuza, si uimita, aceasta nu vroia sa inteleaga ce se intampla... De fapt, era vorba de sarutul de adio. Tanarul ii spuse atunci: "CANDVA AI FOST TOT CE MI-AM DORIT. ACUM ESTI TOT CE AM VRUT. DAR ACUM NU MAI VREAU NIMIC...IARTA-MA! ADIO...". Tanarul intoarse spatele catre fata, si plangand se indrepta spre iesirea din parc, si de pe scena. Tanara ramase incremenita in picioare, nemaiputand sa se miste. De plans numai plangea, dar nici de simtit nu mai simtea nimic... Era ca si de piatra... Atunci, totul pentru ea s-a naruit, chiar si ultima speranta... Nu mai avea pentru ce trai, nu mai avea pentru ce spera... nu mai avea nimic. Fata, care candva te vrajea cu dulcele ei zambet, acum te ucidea cu indurerata ei privire... Era ca si moarta!!! ...

Povestitorul insa, a observat ca nu a facut nimic bun pentru actrita lui preferata... Asa ca mai incerca odata!.. Dadu timpul inapoi... si incepu sa scrie un nou scenariu ...

SCENARIUL 2

In scena apare cel mai bun prieten al tinerei. Acesta, cu o privire plina de compasiune si caldura, se apropie de tanara si o ia in brate... Aceasta il strange puternic in brate si incepe sa planga cat o tinea inima... acum avea un umar pe care sa se sprijine. Tanarul nu incearca decat sa o faca iar sa zambeasca, sa o linisteasca, sa o scoata din intuneric, si sa-i aprinda iar focul din inima... Incet, incet, cei doi stau si vorbesc. Tanara se descarca si tanarul o asculta... Incetul cu incetul, incep sa depaneze amintiri placute, si uita de tristete. Tanara zambea iar.... cei doi apoi se indreapta spre iesirea din parc. Tanara era inca trista, dar acum si-a aminiti ca nu e singura, si ca alaturi de prieteni este cu adevarat iubita, si pe ei ii va avea toata viata! Cortina se trage... timpul revine la normal. Luna incet isi ia locul pe cer, iar Soarele se stinge de tot, lasand cortina intunecata a noptii sa cada peste parcul, acum gol, in care doar vantul se mai plimba printre frunzele moarte de jos...

Povestitorul e multumit cu acest final, si e multumit ca actrita lui e pregatita de spectacolul de maine...

NU LASA O DEZAMAGIRE SA FIE FINALUL UNUI SPECTACOL GRANDIOS... E O ONOARE SA POTI FII UN ACTOR PE SCENA VIETII, ASA CA PROFITA DE INTREG SPECTACOLUL.

Povestea unei lacrimi si dansul unui fulg

Vantul bate incet mangaind fiecare copac, fiecare creanga, fiecare fir de iarba, fiecare pasare aflata in zbor, lumina soarelui patrunde pana in cele mai intunecate colturi ale lumii, incercand sa aduca un strop de caldura tuturora, pe chip si in suflete... Pamantul, se lasa uitat, cu toate ca acesta da nastere tuturora... Ai privit vreodata o mama care-si creste copiii? Care isi da painea din mana, copilului ei, cu toate ca nu a mancat o zi intreaba? Care renunta la odihna de dupa servici pentru a-si face temele cu copilul, sau sa se joace cu el? Care nu doarme nopti la rand pentru a-si pazi pruncul? Intr-o zi am privit si eu astfel Pamantul, si am descoperit o poveste pe care v-o voi spune si voua!

Din lumina calda si blanda a Soarelui, care ne incalzeste noua viata si sufletele, ofera posibilitatea Pamantului sa uite! Sa uite apasarea grea o poverii ce o duce-n spate, povara grea a trecerii timpului ce nu se opreste sa-i lase o clipa de odihna. Aceste poveri sunt amintirile, amintiri inglobate in lacrimi, lacrimi ce se strang in fiecare gol si formeaza balti, lacuri, mari, oceane. Cu cat e mai mare, cu atat mai multe amintiri, si mai greu de uitat. Dar nu toate sunt amintiri urate, cum nu toate lacurile ori marile nu sunt lipsite de viata! Si totusi, cum omul uita repede ceea ce-l doare, la fel face si Pamantul. Fiecare lacrima e alinata de caldura Soarelui, si transformata in amintire, in fantoma, in umbra, ce se ridica incet incet la ceruri, luand un pic din apasarea de pe spatele Pamantului, dand uitarii durerea pentru a putea continua. Dar astfel se pierd si amintirile placute...

Si totusi amintirile nu se pierd niciodata... Ele sunt sus si acopera Cerul! De aceea, cand Pamantul vrea sa-si aminteasca de vremuri de mult trecute, e de ajuns sa dea nastere vantului, care cauta printre copaci si printre frunze, printre firele de iarba si picaturile de apa ale cascadelor, prin cuiburile pasarilor si culcusul animalelor, intreband, cercetand, cautand... Dar amintirile le gaseste mereu sus, in Ceruri! Asa ca, atunci cand o gaseste, amintirea e tot naluca, umbra ce pluteste printre nouri, si nu vrea sa coboare jos, inapoi in mintea Pamantului. Asa ca vantul o ademeneste cu promisiunea eliberarii, a vietii, infasurandu-se in jurul amintirii si transformand-o, din umbra in ingeras de nea, intr-un fulg de zapada unic in felul sau! Atras de mirajul vietii, fulgul incepe sa danseze si sa se lase purtat de dulcea melodie pe care vantul i-o sopteste la ureche, fara sa-si dea seama ce se intampla cu adevarat. Acum amintirea, fulgul, se apropie incet de Pamant, inapoi de unde a plecat (de unde candva era dorita uitata, acum e dorita inapoi)! Si dansand incet un dans al vietii, incet-incet isi da seama ca de fapt e un dans al mortii, caci e ultimul, primul si ultimul din viata lui, caci vede Pamantul apropiindu-se... Dar nu dispera si danseaza in continuare... Ajuns pe Pamant, fulgul se transforma incet in amintire, si inapoi de unde a fost uitata...

Dar nu e moarte, caci candva, amintirea aceasta va fi din nou uitata, si va avea din nou sansa sa danseze... Nici o amintire nu se uita, ci doar se ascunde, caci fara amintiri frumoase nu putem trai. Dar o amintire frumoasa se castiga din zece urate... Asa ca nu va fie teama sa gresiti, caci asta ne face pe noi sa ramanem lacrimi sau fulgi...amintirea noastra in mintea celorlalti, care nu ne vor lasa niciodata sa murim!

A boy and his heart

Once upon a time, there was a little boy that had a little heart! And he toked good care of it! The time passed and the boy and his heart were like the night and the stars, inseparable! Were one went, the other followed...

One morning, the boy woke up, and as he was waking, he felt something has missing... He was right! As the little boy was dreaming, a piece of his heart was taken by the girl of his dreams... The time passed, and piece by piece, the little boy has left without a heart... Sad and lonely, the little boy missed having his heart everywhere, with him...

One night, the little boy went to sleep... He began dreaming... and in his dream, the girl that toked his heart appeared... Angry, the boy rushed to ask the girl where his heart was... The girl smiled at him, and pointed to the stars... The boy suddenly woke-up! Confused, he went to the window and looked at the stars... And to his surprise, he saw the girls face drew in the stars, her voice in the nights wind, her eyes in the moons light... But his heart was not there... Sad, he went back to bed... That night, the girl appeared again in his dream, but this time, the boys heart was next to the girl... Then he realised that the girl and his heart were the same thing...

The next morning, the boy has verry happy, not because he got his heart back. His heart was lost forever! He was happy because, his heart was free, was everywhere around him... And why was he happy? Because with his heart being free, the little boy grew wiser, because he learnt an important lesson: IF YOU LOVE SOMETHING VERY MUCH, DON`T BE AFRAID TO LET IT GO... BECAUSE IF IT LOVES YOU, IT WILL RETURN BACK TO YOU, AND REMAIN WITH YOU FOREVER.

LOVE IS NOT FEAR, LOVE IS TRUST! LOVE IS NOT DOUBT, LOVE IS BELIEVE! LOVE IS NOT A THING, LOVE IS EVERYTHING!

My first lesson

This is the story of my first love...it happened right after I made that wish!

It was about 3 years ago, in autumn! In that period I was involved in a contest, software contest, and there were a lot of things on my mind. Little that I knew, a girl was trying to talk to me, but I was to concentrated to notice her... After a month I think, after she got almost had enough of my attitude, she crossed my road, the road of my life. In two-three days we were holding hands, and kissing :D ! Cute!!! My past and hers were like water and fire! Everything around me shouted at me to stop this madness...this relationship! But I saw something in her, I can`t explain it but...I decided to continue despite some problematic issues (confidential).

We were together 7 months...After 2months, I made a mistake, that cost me much...I`ve stopped listening to my heart for a day and the next I found myself crying because I felt like I had cheated my every nature, her every smile, everything around me. (confidential) After that day, I made a promise to myself, to never cast away my heart, but to always listen to it, and to let more from my side, and to ask less of her! Big mistake.

The time was passing...everything looked like it was going good...but it was not! the reasons were clear to see:we were seeing one another maybe 5h per week, for different reasons, regarding her. But I didn`t gave a fuck!She was mine and I was hers, and this was all I wanted!

Time passed and after a verbal fight, we broke up! She got bored of me...In June! I was disappointed in me, and in my heart...After 3weeks she came back to me, and foolish of me, I toked her back in 2min...Forgetting all the reasons she brooked-up with me in the passed.It was summer, but I gave all my time, just waiting for her, and I ignored everything around me, friends, family...She was everything I wanted. After 2moths we brooked again. This time it was strange, because, I was kind-of expecting this, from the moment I toked her back.

So what do you thing I did? I decided to ignore her, Childish of me, but it helped. After 1 year I kind-of made peace...What did I learn?

LESSON 1: DON`T GIVE YOUR HEART TO EVERY SWEET SMILE THAT YOU SEE!

LESSON 2: DON`T CHANGE YOUR LIFE, BECAUSE YOUR FRIEND ARE WHO YOU ARE, YOUR FAMILY IS YOUR PAST, PRESENT AND FUTURE. SO DO NOT IGNORE THEM.

LESSON 3: TO LOVE SOMEONE, YOU FIRST HAVE TO BE GOOD FRIENDS!!!AND ONLY THEN YOU SHOULD GIVE HER YOUR HEART!

PS: Confidential means that there are some details that are not mine to tell!

Falling star...

Don`t trust your life in the hands of a falling star... This is not a warning :) ! What do I want to say is be careful what you wish for! So, my story begins in the summer of 2004...in a summer camp, situated in a mountain area...in a forest!...camp fires, grills everyday...it has a very happy period of the summer...a week with my friends...sweet life! But 6 days passed very quickly...It was Sunday morning...10:00 probably! I got-up, washed my face, brushed my teeth,and so on...woke my friends up!And in that moment, I felt that my life will never be the same! You may laugh, but that day really changed my life...

Everybody got-up, finally, but nobody was in the mood for some fun...they were packing, saying goodbye, or already gone!So, I began to pack also, and to begin collecting yahoo ID`s, phone numbers... A pretty boring day...It was 20:00 approximately!I was eating dinner at the lunch hall!At the table, I propose to my Friend to stay-up all the night, in the hall`s balcony!they accepted!
The time passed very slowly, like a river, trying to go up-hill!One by one, everybody was falling pray to SLEEP!In the middle of the night, I has left alone in the balcony..."I should go to sleep!", I said to myself!But I haven`t.

I said no, and I got a chair, and just stayed looking at the stars and listening to the forest, telling stories to the stars, rivers and animals!

It has 02.00. The sky has full with stars...So I began looking at them, trying to imagine myself dancing with them, and with the girl that I love...Then it fit me:"How does it feel to love someone?". I stayed 2min thinking about this, and still looking at the sky. then, I saw a star falling. I remembered that someone told me that if you make a wish when you see a star falling, the wish will come true. I did not believe in this story, but my heart did, so I wished:"I want to know how it feels to love a girl?"... And the hole night I haven`t seen another falling star... In the morning I went home. with my friends...
Time passed over my wish, and I forgot about it!
School started in autumn, and after one month, I began to love someone...but this is another story!