marți, martie 09, 2010

Visul dintre vise

Ennio Morricone - Playing Love:



Sunt intr-un tinut calduros. Nu intru atat incat sa imi fie teama de soare, dar nici intru atat incat sa am nevoie de haine, altele decat un maieu si o pereche de pantaloni 3 sferturi. Simt cum nisipul se strange in bulgari cand pasesc pe el, si cum se sparge in bucatele cand ridic talpa. Simt, cum printre copacii din jurul meu, adie briza marii, pe care hoinaresc pescarusi. Oceanul, sparge val dupa val pe plaja, incercand sa ajunga la mine. Eu, stau la umbra unui copac, intins pe o frunza de palmier, cu ochii inchisi... E liniste. Mintea mi-e goala, trupul mi-e amortit, sufletul mi-e hoinar prin alte meleaguri. Coltul meu de rai... Deschid ochii si vad monitorul calculatorului. Ma intristez putin. Inca am pe mine bluza cu care am fost la cursuri. E 00.41. Tarziu, ar trebui sa dorm.

Dau sa ma ridic de pe scaun, dar ceva ma opreste. Pornesc Winamp-ul, si pun o melodie de-a lui Ennio Morricone. Posibil sa nu fi auzit de el, nici eu nu stiam ca exista pana mai azi. Jazz. Eu? ... Am ascultat cate un pic la televizor, la o emisiune pe TVR1, si am aflat ce inseamna jazz. Asta mi-a dat pofta sa revad un film vechi, "The legend of 1900" . Si de acolo am aflat de Ennio.

Pornesc melodia, si inchid ochii din nou. Simt cum trupul mi se ingruneaza, si ramane atintit pe scaun. Sufletul mi se ridica, si prinde incet aripi. Ma privesc din tavan. Par adormit pe scaunul ala. Ies prin perete in frigul de afara. Nu simt viscolul, nici fulgii de zapada. Sunt un spirit. Ma duc repede la magazinul de langa camin, intru prin usa, si dau sa iau o ciocolata, dar nu o pot lua, caci mana in trece prin ea, exact ca in filme. "Uite ca pe asta au nimerit-o cu filmele". Ma asez abatut pe treptele magazinului si privesc spre cer. O stea imi atrage atentia. Intrigat, ma indrept spre ea. Steaua se indeparta pe masura ce ma apropiam de ea.... O urmaresc, ea fuge, maresc pasul, alearga... Si tot asa, pana ii pierd urma. "Sa vezi ca nu mai stiu unde sunt"... Caut repere, indicatoare pe sosea. Nimic. La o casa, vad un bec aprins. Totul in jur e intuneric, nimeni treaz, doar cineva in acea camera. Cobor incet pana la fereastra.

Oboseala, fericire, placere, toate amestecate intr-un parfum atat de cunoscut. Aplecata asupra unei carti, cu ochii mari, cascand pe alocuri, cu un creion intr-o mana si cu cotul pe masa in cealalta, iti conturezi viitorul, cum o faci de ani buni. Nu indraznesc sa intru, daca ma simti cum reactionez? Te privesc din spatele sticlei, zambind. Trec mana prin geam... Nicio reactie. Intru incet, pana ce tot trupul mi-e in camera ta. Pas cu pas, ma apropii de tine. Asteptand din secunda in secunda sa te intorci si sa ma certi. Dar nu se intampla. Ajung langa tine. Ma asez in capatul celalalt al mesei, si te privesc. Chipul tau concentrat, ochii tai obositi, buzele tale ce soptesc intrebarile si raspunsurile... Ma intind sa te ating, dar mana imi trece prin tine... Ma intristez. Dau sa plec, dar inainte ma intorc si la ureche iti soptesc "noapte buna". Tresari, si te intorci fix spre mine. Ma privesti in ochi... Impietresc. Zambesti, si te intorci inapoi la intrebari. Mii de fiori imi strabat trupul in acea secunda. Inchid ochii, dupa care ii deschid, si ma trezesc din nou pe scaun... Zambesc, imi dau puloverul jos. Sosetele si pantalonii, si sa urc in pat. Telefonul langa mine, cu alarma pusa sa ma trezeasca, cu toate ca mereu ma trezesc inaintea alarmei si o opresc.

Inchid becul si zambesc, caci mi-ai lipsit... Inchid ochii... Briza marii imi mangaie gatul si imi invaluie trupul. Spuma valurilor imi uda talpile, si soarele sta sa apuna. Deschid ochii, ma ridic, si ma duc in padure sa caut lemne pentru un foc, sa-mi fie cald...

marți, februarie 16, 2010

Un rucsac gol

Toata lumea stie cum arata un rucsac gol. Imagineaza-ti ca ai unul deschis in fata ta. Pune il el pe rand toate visele tale, toate dorintele tale, greutatile si implinirile, neajunsurile si suferintele, lacrimile si zambetele. S-a ingreunat? Un pic, dar nu de ajuns, caci mai e loc destul de mult. Pune acum cu grija, toti cei care iti umplu zilele, prieteni, colegi de servici, cunostiinte, din prezent dar si din trecut. Nu-ti face griji, incap toti, si inca mai ramane loc. Acum, pune-i pe toti cei pe care ii iubesti, sotii, soti, copii, bunici, parinti, toti cei care iti cunosc secretele, toti cei care iti impartasesc visele. Deja poti spune ca e toata lumea ta inauntru, nu? Aproape. Mai e loc de ceva. mai e loc pentru tine.

E incredibil cum toata lumea ta incape intr-un rucsac, nu? Dar uite ca e posibil. Acum ia rucsacul si pune-l in spate. Simti greutatea? Simti cum iti apasa pe umeri, cum te trage inapoi daca stai drept? Apleaca-te in fata un pic, si totul o sa fie bine. Morala? Nu te lasa tras inapoi de viata ta. Fii cu un varf de nas inaintea ei, si totul va fi bine.

vineri, februarie 12, 2010

Calator in timp

"Ai zice ca e o gluma, dar sunt zile in care simt ca cerul devine negru in miezul zilei, si ca plange in locul meu, insa lacrimile-i sunt ca smoala, si toate cad pe umerii mei... Greu, tot mai greu. Apasator, tot mai apasator... As vrea sa pot gasi un vinovat, pentru aceste lacrimi, dar nimeni nu-mi sare in cale ca sa ma salveze din dilema. Cand aleg un vinovat, brusc se transforma in fum, si se imprastie cand ma apropii de el. Niciun vinovat pentru lacrimile cerului. Insa o singura victima, eu. Crima perfecta, pacat ca eu sunt la celalalt capat al cutitului..." Acestea sunt gandurile cu care se framanta personajul nostru, doar cand nu e liniste in jur, si strazile sunt aglomerate... Caci cand e liniste, nimic nu mai conteaza. Mintea ii fuge intr-un singur loc, ca si cum, cand nimeni nu-l vede, inchide ochii si se intoarce in timp la acel moment, calatoreste inapoi in timp catre clipa perfecta... E ciudat cum mereu perfectiunea e in trecut, dar ce stiu eu, eu sunt doar un narator...

E mijlocul unei zile de vara. Banca pe care sta, e pe faleza, si briza marii ii mangaie fiecare fir de par in parte... Granulele de nisip, purtate de vant, se ridica in inaltul cerului, si sclipesc in lumina soarelui precum stelele noaptea. Toata lumea e in vacanta in jurul lui; copii care construiesc castele de nisip, parinti care se bucura de relaxarea pe care o asteapta de un an, tineri care se sord din priviri, si se saruta ca si cum nu ar mai exista ziua de maine... pescarusii care zboara impreuna cu porumbei si vrabiute. Ce mai, o armonie care greu o gasesti in basmele pentru copii. Si totusi, ceva nu e perfect. El e trist. El e abatut. Sta pe o banca cu ochii inchisi. Nu stii de-i treaz sau doarme. Daca nu ai fi atent, nu ai realiza ca respira. Pare mort... Mai mai ca imi vine sa ma duc langa el, sa-i ofer un umar pe care sa se poata sprijinii. Dar ce pot face eu, un simplu ecou al unor cuvinte... Sta si se gandeste, relaxat ca si cum ar fi la un masaj sau intr-o sauna. Are aceleasi haine ca si ieri, doar un pic mai sifonate. Are parul ciufulit si incalcit. Barba de ar face concurenta si pustnicilor... Nu plange, nu suspina, nu rade... Nu nimic. Doar, mediteaza. Se hraneste cu zambete din jur, pentru a putea face fata noptilor secetoase... Zi de zi, pe acea banca, anotimp de anotimp, an de an. Nici eu nu mai stiu cati ani au trecut de cand nu l-am mai auzit vorbind. Si eu sunt cu el zi de zi, privindu-l si suspinand in locul lui... Sincer, nici nu stiu ce il mai tine pe acest pamant, dar ce stiu eu...

Anii au trecut, si culoarea din parul lui a inceput sa se piarda in bataia vantului. Hainele par a fi aceleasi, dar sunt la fel de botite, si el e la fel de ciufulit. Parca ar fi o statuie, asa de mult s-a obisnuit lumea cu el pe acea banca. Copii care construiau castele, acum sunt parintii care se bucura de vacanta, si au la randul lor copii care nu mai fac castele insa. Sunt acasa, sau cine stie pe unde... Tinerii inca se sord din priviri si se saruta, dar stiu foarte bine ca viata e lunga, asa mai mult, e mereu mai bine... Dar el... el e tot pe acea banca. Tot singur. Tot de piatra, si tot cu ochii inchisi. O tanara superba se aseaza langa el.
- De ce stai aici singur?
- Pentru ca asa mi-e mai simplu.
- Simplu sa ce?
- Simplu sa pierd notiunea timpului. Simplu sa calatoresc mai repede in viitor, si sa termin odata cu totul.
- Ai o misiune?
- Nu. Doar o ambitie.
Tanara se apropie de el, intrigata, si cu o voce suava ii zice: "Povesteste-mi".
- Domnisoara, nu am timp de asa ceva.
Deschide ochii, vrand sa o goneasca, dar lumina soarelui il opreste. Ii trebuie 10 secunde sa se obisnuiasca cu lumina. El nu deschidea de obicei ochii ziua. Trec 7 secunde, si chipul fetei incepe sa devina vizibil, insa e incetosat si cu o aura de lumina. Ingheata, si cu teama, dar zambind, zice:
- Cumva esti ingerul meu? Ai venit in sfarsit sa ma iei?
- Ce glumeti sunteti domnule....
- Vrei sa stii cum ma cheama?
- Hmmmmm. Da.
- Stai sa ma uit in buletin... tanara zambeste . Aici scrie ca ma numesc Teodorescu. Dar tin minte ca prietenii ma strigau Teo. Asa ca si tu poti face la fel.
- Teo. Asta e nume de fata...
- Nici nu stii ce probleme am avut in liceu cu treaba asta.
Amandoi rad...
- Dar pe dumneavoastra domnisoara, cum sa va strig?
- Iti spun daca o sa-mi placa de tine la sfarsitul zilei.
- Vai vai vai... Dar cum sa nu va placa de mine? Sunt tanar, sun prezentabil. Cu toate ca in ultimul timp am o problema.
- Ce problema Domnule Teo, intreba tanara ironic.
- Nu mai disting realitatea de fictiune.
- Cum asa?
- Pai de exemplu acum, ma simt precum printul din poveste si vad o cenusareasa in fata mea, dar ea nu are lipsa niciun pantof.
- Corect, ii lipsesc amandoi... Sunt in poseta. Baga mana si scoate un papuc roz. Poftim nobile Teo, ca sa ma gasesti cand voi pleca de langa tine.
- Domnita mea. Mii de multumiri. Dar sper ca nu veti pleca prea curand, caci nu vad niciun numar sau adresa sprisa pe pantoful acesta de clestar.
- E greu sa scrii pe clestar nobile domn, zambeste ea, amuzata de scuza lui. Dar nu e problema, caci mai stau pana cand se va innopta cel putin.
Orele trec si cei doi se tachineaza ca doi indragostiti. Se sorb din priviri, insa nu indraznesc sa se sarute. Orele trec precum clipele, oamenii se imputineaza precum frunzele toamna. La un moment dat el se ridica de pe banca. Se apleaca catre tanara si ii intinde mainile. Ea ii accepta propunerea si se ridica de pe banca. Merg brat la brat 1 mentru si se opresc. Tanarul cade in genunchi in fata fetei. Aceasta imbujorata il intreaba uimita cu o voce jucausa:
- Deja ma ceri in casatorie. Vai cat am asteptat acest moment.
El zambeste, si scoate papucul din buzunar. Ia piciorul fetei si probeaza papucul.
- Inca se potriveste.
- Asta vroiai sa vezi? Minti, ai vrut sa pui mana pe mine...
- Scopul scuza mijloacele.
Amandoi zambesc si rad. Se strang in brate si se apropie unul de celelat tot mai tare. Niciunul nu mai respira, niciunul nu mai vorbeste. Clipa perfecta... Sarutul perfect...
- Sa stii ca nu te voi mai lasa niciodata sa pleci, Cenusareaso.
- Nu insista, o sa-ti spun mai tarziu numele meu, cand imi gasesc buletinul, ii spune zambind tanara.

O lacrima i se scurge prin transeele sapate de vant pe chipul lui. O lacrima sarata precum cele ce au umplut marile si oceanele... S-a facut din nou seara. S-a mai scurs o zi. Si el a mai imbatranit un pic... Se ridica de pe banca, si se indreapta agale, singur, catre casa. Are in mana dreapta un baston, si in cea stanga un papuc. Nu ai zice ca e roz, dar asta e, timpul lasa urme peste tot. Ea nu mai e de mult, si odata cu ea, s-a dus si el, insa nimeni nu a avut curajul sa-i zica asta, nici chiar eu, si eu sunt parte din el...

joi, februarie 04, 2010

Reteta zilei

Ingrediente necesare:
- 1 lume, reala sau fictiva, dupa gust;
- 1 foaie de hartie AXXL;
- 2 inimi pereche;
- 1 cutie de creioane colorate pe baza de ceara cu toate culorile din lume;
- 2-4 maini, dupa posibilitati si preferinta;
- 1 sticluta cu esenta de pasiune;
- 1 bucata de cer instelat;

Mod de preparare:
Se ia lumea si se intinde bine. Se culeg stelele din bucata de cer, se piseaza, si praful de stele se imprastie peste lumea intinsa. Se varsa cutia de creioane, pentru a fi gasite mai usor la nevoie. Se ia foaia de hartie, si i se face loc printre creioane, dar cu atentie ca praful de stele sa fie sub foaie, pentru a evita ca ea sa se lipeasca de lume. Se folosesc mainile pentru a colora foaia cu viitorul dorit, dar fara a face contururi de vreun fel. Rezultatul poate parea abstract, insa conturul va aparea in urma coacerii. Viitorul odata terminat, se aseaza intr-un cuptor special, la caldura constanta. Pentru a mentine cuptorul la temperatura necesara, e nevoie de un sarut in fiecare zi pe buzele sufletului pereche, in prealabil picurandu-se un strop de pasiune pe buze. Timp de coacere: stabilit de comun acord.

Pofta buna...

vineri, ianuarie 29, 2010

Tic, Tac

Tic... o secunda a trecut. Tac... si inca una... Tic Tac Tac, si uite-asa se scuge timpul. Tic Tic Tac, de dimineata pana seara. Ce usor trecem cu vederea zilele cand ele se scurg precum clipele. Daca stai sa te gandesti la ultimile tale 3-4 zile, o sa observi ca intr-un minut poti sa iti amintesti absolut fiecare detaliu. Intr-un 1 minut, 4320 de minute. Daca stai sa-ti amintesti anul trecut, tot 1 minut o sa-ti ia si un an are semnificativ mai multe minute. De ce, dupa ce trece, timpul devine atat de compact? E ca si cum, cat e in fata noastra, e cel mai important aspect al existentei noastre. Cand e langa noi, e doar o clepsidra care ne streseaza. Cand e in spatele nostru, e ca si inexistent... Tic, Tac, Tac. A mai trecut un minut. Tic... a mai trecut o clipa fara tine.

E mai dulce cand timpul se masoara in tic si tac. Daca n-ar fi minute si zile si ore, altfel spus, daca nu ar fi numere, nu ar fi trecut, prezent sau viitor. Ar fi doar existenta. Amintirile ar putea fi viziuni. Ar fi o lume fara batranete, fara tinerete. Ar fi o lume... banala. Sa nu mai poti spune "Vezi ca e 08.00 si intra profesorul la ore". Sau sa nu mai poti stabili ore la intalnire. Sa nu mai poti vedea programul preferat sau un film la tv, pentru ca nu stii cand e difuzat. O lume fara numere... Oare ce a fost prima oara, cifra sau litera?

Tic, tac, tic... A mai trecut un an. Si cu ceilalti 22, se fac 23 in total. Atat de mult par cand ii aduni. Atat de putin cand ti-i amintesti. Aseara, am primit un cadou neasteptat. Te-am avut in vis, dupa mult timp. Am vorbit intr-o dupa-amiaza insorita de primavara. Pana canda a trebuit sa pleci. Te-ai temut sa ma privesti in ochi cand ai plecat... Tic, tac... M-am trezit cu telefonul in mana, sunand. Il pun la ureche, si nici macar nu apuc sa zic alo, ca vocea ta ma opreste, si-mi ureaza la multi ani... Si tot ce imi doresc. Zambesc, zic multumesc, si brusc ma trezesc. Era doar vis? Sar din pat si ma duc la telefon. Niciun apel. Nimic. Doar un vis. Si totusi, chiar de nu a fost sa fie real, ai fost prima persoana care mi-a urat la multi ani, chiar si din vis...

Tic Tic Tac... inca un an s-a dus. Tic Tac Tac... inca o secunda a trecut.
Tic...
Tac...