Vantul bate incet mangaind fiecare copac, fiecare creanga, fiecare fir de iarba, fiecare pasare aflata in zbor, lumina soarelui patrunde pana in cele mai intunecate colturi ale lumii, incercand sa aduca un strop de caldura tuturora, pe chip si in suflete... Pamantul, se lasa uitat, cu toate ca acesta da nastere tuturora... Ai privit vreodata o mama care-si creste copiii? Care isi da painea din mana, copilului ei, cu toate ca nu a mancat o zi intreaba? Care renunta la odihna de dupa servici pentru a-si face temele cu copilul, sau sa se joace cu el? Care nu doarme nopti la rand pentru a-si pazi pruncul? Intr-o zi am privit si eu astfel Pamantul, si am descoperit o poveste pe care v-o voi spune si voua!Din lumina calda si blanda a Soarelui, care ne incalzeste noua viata si sufletele, ofera posibilitatea Pamantului sa uite! Sa uite apasarea grea o poverii ce o duce-n spate, povara grea a trecerii timpului ce nu se opreste sa-i lase o clipa de odihna. Aceste poveri sunt amintirile, amintiri inglobate in lacrimi, lacrimi ce se strang in fiecare gol si formeaza balti, lacuri, mari, oceane. Cu cat e mai mare, cu atat mai multe amintiri, si mai greu de uitat. Dar nu toate sunt amintiri urate, cum nu toate lacurile ori marile nu sunt lipsite de viata! Si totusi, cum omul uita repede ceea ce-l doare, la fel face si Pamantul. Fiecare lacrima e alinata de caldura Soarelui, si transformata in amintire, in fantoma, in umbra, ce se ridica incet incet la ceruri, luand un pic din apasarea de pe spatele Pamantului, dand uitarii durerea pentru a putea continua. Dar astfel se pierd si amintirile placute...Si totusi amintirile nu se pierd niciodata... Ele sunt sus si acopera Cerul! De aceea, cand Pamantul vrea sa-si aminteasca de vremuri de mult trecute, e de ajuns sa dea nastere vantului, care cauta printre copaci si printre frunze, printre firele de iarba si picaturile de apa ale cascadelor, prin cuiburile pasarilor si culcusul animalelor, intreband, cercetand, cautand... Dar amintirile le gaseste mereu sus, in Ceruri! Asa ca, atunci cand o gaseste, amintirea e tot naluca, umbra ce pluteste printre nouri, si nu vrea sa coboare jos, inapoi in mintea Pamantului. Asa ca vantul o ademeneste cu promisiunea eliberarii, a vietii, infasurandu-se in jurul amintirii si transformand-o, din umbra in ingeras de nea, intr-un fulg de zapada unic in felul sau! Atras de mirajul vietii, fulgul incepe sa danseze si sa se lase purtat de dulcea melodie pe care vantul i-o sopteste la ureche, fara sa-si dea seama ce se intampla cu adevarat. Acum amintirea, fulgul, se apropie incet de Pamant, inapoi de unde a plecat (de unde candva era dorita uitata, acum e dorita inapoi)! Si dansand incet un dans al vietii, incet-incet isi da seama ca de fapt e un dans al mortii, caci e ultimul, primul si ultimul din viata lui, caci vede Pamantul apropiindu-se... Dar nu dispera si danseaza in continuare... Ajuns pe Pamant, fulgul se transforma incet in amintire, si inapoi de unde a fost uitata...
Dar nu e moarte, caci candva, amintirea aceasta va fi din nou uitata, si va avea din nou sansa sa danseze... Nici o amintire nu se uita, ci doar se ascunde, caci fara amintiri frumoase nu putem trai. Dar o amintire frumoasa se castiga din zece urate... Asa ca nu va fie teama sa gresiti, caci asta ne face pe noi sa ramanem lacrimi sau fulgi...amintirea noastra in mintea celorlalti, care nu ne vor lasa niciodata sa murim!
Dar nu e moarte, caci candva, amintirea aceasta va fi din nou uitata, si va avea din nou sansa sa danseze... Nici o amintire nu se uita, ci doar se ascunde, caci fara amintiri frumoase nu putem trai. Dar o amintire frumoasa se castiga din zece urate... Asa ca nu va fie teama sa gresiti, caci asta ne face pe noi sa ramanem lacrimi sau fulgi...amintirea noastra in mintea celorlalti, care nu ne vor lasa niciodata sa murim!
