Alte vieti

Ce-ar fi daca as putea sa aleg cum sa-mi continui viata de maine, sa traiesc o alta viata... cum ar fi? Sa las in urma tot ce e acum "viata mea", si sa incerc sa gasesc puterea sa traiesc intr-o alta lume... o lume diferita de cea de pana acum... Cum ar fi?

As vrea sa traiesc intr-o lume fara culoare, sa uit de albul cristalin al zapezii, de negrul stralucitor al noptii, de verdele frunzelor vara si de ruginiul lor toamna, de albastrul limpede al cerului, si de miile de culori care acopera pamantul zi de zi... sa uit de culoarea buzelor tale, de rosul din obrajii tai... Cum ar fi sa traiesc intr-o lume fara culoare? ...

Sau poate as alege sa traiesc intr-o lume fara sunete, sa uit de cantecul pasarilor din padure vara si al greierilor din oras in noptile calduroase de august... sa uit de zgomotul masinilor care-mi amutesc sufletul zi de zi... sa uit de sunetul vantului ce bate neingradit printre copaci in parcuri... sa uit de vocea ta care-mi sopteste in fiecare noapte la ureche "somn usor"... Cum ar fi sa traiesc intr-o astfel de lume, fara sunete? ...

Sau poate ar fi mai bine sa traiesc intr-o lume fara oameni? ... sa uit de rautate, de gelozie, de invidie si prostie... sa uit de razboaie si conflicte, sa uit de politica si coruptie... sa uit de poluare si defrisari, inundatii si accidente... sa uit de bani si necesitati... sa uit de zambetele celor din jur, de lacrimile care curg pe obrazul cuiva, de bucuria din inima altcuiva... sa uit de tine... Cum ar fi lume fara oameni? ...

Hmmmm... optiuni peste optiuni... Dar cred ca pana la urma, tot la lumea de maine raman... Chiar daca e nesigura, rece si prafuita, e lumea mea... Iar in lumea mea, tu esti asa cum te-am visat: colorata, vorbareata si plina de viata ...

Cutia prafuita cu sentimente

Tin minte de parca ar fi fost ieri... Stateam pe o banca, la umbra unui copac inalt... Parca si acum vad cum lumina incerca sa se strecura printre crengi, doar pentru a se pierde printre firele tale de par, pentru a-ti mangaia chipul, pentru a se picura in ochii tai si sa-ti incalzeasca inima... Ce-as fi vrut atunci sa-mi storc inima de un strop de iubire, si sa ti-l picur pe buze, sa simti cat de dulce si calda e... si toata era doar pentru tine. Te priveam ca si cum timpul ar fi stat in loc, nepasator la ce era in jurul nostru. Privirea ta era pierduta in inima ta... Cautai ceva, cautai un raspuns... Atatea vise erau in mintea ta, atatea sentimente in inima ta, dar oare care erau cele pentru mine? Te-ai oprit din gandit, si ai dat totul deoparte. Ai inchis ochii, si cand i-ai deschis, te-ai intors la mine zambind si m-ai sarutat. Eu, am inchis ochii, si tu m-ai sarutat din nou... Daca cineva m-ar fi intrebat atunci ce am visat ultima oara, i-as fi raspuns: "am visat ca am fost sarutat de un inger", numai ca ingerul meu era adevarat, si era in fata mea, zambind...

Se spune ca amintirile sunt singura noastra mostenire pe acest pamant. ..La mine fii sigura ca vei gasi chipul tau frumos, cu ochisorii ce ma priveau uimiti, cu buzele-ti ce-mi spuneau "te bat", cu inima-ti ce-mi spunea "mi-a fost dor de tine". Ai aparut in viata mea, pe vremea cand eu doar visam la tine. Si ai disparut incet pe masura ce visul incepea sa devina realitate... Insa ai ramas destul de mult, cat sa nu mai fii un simplu vis. Acum esti o amintire vie. Eu cred insa ca amintirile nu sunt niciodata incheiate, si cat timp traim, si amintirile cresc odata cu noi. Cand spun amintire, eu nu ma gandesc la trecut, ci ma gandesc la viitor. Asa ca abia astept sa vad cand mi te va scoate iar viata in drum, si cum va continua amintirea ta in viata mea.

Visele se uita, amintirile sunt vesnice, si vesnica esti si tu in inima mea...

Ganduri din fata televizorului (2)

"Din clipa in care te-am cunoscut, o clepsidra a aparut deasupra mea, semn ca viata mea a inceput... De fiecare data cand plecai de langa mine, si clepsidra mea te urma, lasand in urma ei un drum din granule de nisip pana la tine. Mereu stiam ca de voi urma acel drum, voi ajunge la tine...

Timpul insa a trecut, si nu te-am mai vazut de mult. Granulele cazute au inceput sa tina loc lacrimilor mele dar in acelasi timp, ele tot drumul spre tine mi-l arata... Ce se va intampla cand nisipul se va termina din clepsidra? ...

Timpul curge nepasator si singurul lucru pe care il putem face, e doar sa-l incetinim aruncand cu amintiri in el si vise... si sperante..."

"Imagineaza-ti viata ta ca fiind o bratara, un banal accesoriu ce asortat, poate insa creea un efect uimitor. Dar nu studiul accesoriilor e scopul meu.. Revenim la noi insine.

Viata noastra = o bratara. De ce aceasta egalitate? O bratara incepe si se termina in acelasi loc, indiferent de punctul in care incepi. La fel si viata, incepe prin nastere si se termina prin moarte.

Dar margelele, ce sunt ele? Ce din viata noastra ne da rost, unicitate, clasa? Ei bine, margelele sunt prietenii nostri, prietenii adevarati... Ne nastem fara nicio margea la mana, dar pe masura ce incepem sa vorbim, sa mergem, sa gandim, sa simtim, apar si prietenii in viata noastra, insa putini sunt cei care si raman.

Ca sa fie mai corecta comparatia, viata noastra e ca o bratara de matanii. Ce e o matanie? De obicei o intalnesti la biserici. E o bratara sfintita ale carei margele sunt cioplite de calugari sau calugarite, din lemn si se numesc matanii.

Lemn, margele si prieteni... Nu, nu e titlul unui film. Trei lucruri total diferite, dar asezate in ordinea corecta, dau un adevar. Mataniile din lemn = prieteni adevarati. Prietenii nu sunt doi la fel, cum nici aceste matanile nu pot fi sculptate doua la fel. Prietenii sunt pentru cei ce ii au mai importanti decat orice pe lume, cum si Dumnezeu e insusi viata multor oameni pe Pamant. Si cel mai important lucru e ca prietenii vor fi mereu langa tine, cum si bratara va fi la mana ta atata timp cat o vei purta.

Ai grija de prieteni,caci daca pierzi unul, vei ramane cu un gol in bratara, un gol de neinlocuit..."

"Mergeam astazi pe strada in graba, evitand baltile ce apareau la picioarele mele, rugandu-ma sa calc in ele, evitand ocazionalele masini care trecand prin balti nepasandu-le de pietoni aruncau apa de pe carosabil pe trotuar, evitand ninsoarea cu iz de ploaie ce se nascu din senin... Inghetat, ud, obosit, satul, ma opresc pentru o clipa si imi privesc mainile. Sunt reci si rosii, aproape inghetate. Intind palma stanga in fata mea si o privesc ca pe cineva de mult uitat. In acel moment, un fulg isi face loc pe palma mea. Nu se topeste, deoarece si mana mea era rece. Nu dupa mult timp, inca un fulg apare. Nici acesta nu se topeste. Ridic palma mai aproape de mine, mai aproape de chipul meu. Fulgii se topesc, caci respiratia mi-e calda. Intind din nou mana, si un nou fulg apare in ea. Adanc, pierdut in lumea gandurilor mele, o idee imi trece prin fata ochilor. Oare ce gust are un fulg?

Scot limba un pic, pentru a prinde un fulg. Trec cam 10 secunde si niciunul nu cade in plasa. Realizez ca nu era posibil deoarece gluga nu-i lasa. Dau gluga jos si scot limba un pic mai mult decat data trecuta. Un fulg cade pe ea, insa se topeste repede. Niu am reusit sa ii simt gustul. Cum sa fac? In timp ce eu eram ganditor, unul din fulgii care dansa in jurul meu, purtat de un vanticel rece, imi ajunge pe buze, parca sarutandu-ma... Zambesc, pentru ca atunci mi-am dat seama ce gust are un fulg de nea...

Esti curos ce gust avea? Ei bine, ti-as recomanda sa incerci cand esti pe strada si iti vine sa urli, daca ninge afara, sa inchizi ochii si sa ridici fruntea catre cer... Vei simti un sarut inocent, timid, dulce... vei simti sarutul amintirilor din copilarie, caldura focului de la bunici, mangaierea tandra a primei iubiri, alinarea dulce a primei lacrime sterse cu un zambet...

Iubirea adevarata e exact ca si gustul unui fulg de nea. Nu vine cand o cauti, nu vine prin incercari, nu vine cand o gandesti. Iubirea adevarata te gaseste pe tine, tu trebuie decat sa o gusti si sa o recunosti."

Parere critica

De ceva timp lucrez la o poveste mai lunga, si am ajuns intr-un moment de cotitura... Vreau sa imi spuneti o parere referitor la ceea ce gasiti scris pana acuma.

Atentie, povestea e la urmatorul link : In doi... . E o poveste ce pana acum are doar 4 capitole. E mult scris, dar sper ca nu si degeaba :) ...

Doar un raspuns

"Lasa-ma, te rog... Lasa-ma in pace!" ... acestea sunt vorbele ei inainte sa se indeparteze de el. Tanara isi lasa trupul in bataia vantului, vant ce ii mangaie trupul conturandu-l cu fiecare adiere, se lasa dusa oriunde, numai departe de el sa fie... In mintea ei incep sa apara toate amintirile placute cu el, toate zambetele pe care si le-au impartasit, toate noptile pierdute ca nebunii doar tinandu-se pe mana prin parcuri, fugind pe plaja, sau pierduti printre valurile marii, doar ei doi si luna de pe cer... Dar totul a fost doar un castel de nisip, un castel ce se darama cu fiecare lacrima a tinerei... Odata cu castelul si zambetul ei dispare, ca si un val ce odata spart pe mal, se retrage si dispare...

Tinerei nu-i mai pasa de nimic... vrea doar sa uite, vrea doar sa fuga, vrea sa urle si sa tipe... Insa tot ce-si doreste cu adevarat e un raspuns; De ce? ... Si odata cu aceasta intrebare alte mii se nasc in fiecare secunda. Cu ce am gresit? Ce s-a intamplat? De ce s-a ajuns aici? Oare m-am inselat eu? Oare m-a mintit el mereu?... Profitand de neatentia fetei, vantul o duce unde vrea el. Vazand lacrimile ei insa, pana si sufletul lui i se frange... Asa ca o duce intr-un loc in care poate o va inveseli. Un vant puternic sufla atunci si parul fetei ii veni in ochi...

Ametita, vantul incet se indeparteaza de fata, care isi pierde singurul sprijin ce o tinea in picioare. Cade in genunchi si cu chipul in palmele ei stranse... Nu se poate opri din plans... Trec cateva momente si deodata ceva se intampla. Tanara e inconjurata de o lumina alba... Cu lacrimile inca brazdand chipul ei, indeparteaza mainile si priveste in sus... Era luna care o privea zambind, si toate stelele care parca se intreceau in jonglerii si acrobatii ca sa o inveseleasca pe tanara nostra... Sterge o lacrima cu mana si se opreste din plans, insa zambetul nu il arata... Coboara privirea din cer si se uita in jurul ei; Unde sunt? Cum am ajuns aici?... Atunci vantul ii sopteste la ureche: "Gata cu intrebarile. E timpul sa zambesti!". Speriata de locatia necunoscuta si vocea auzita, fata se ridica in picioare... Ce matasos e nisipul noaptea. Aproape ca uitasem sentimentul asta. Face un pas, doi, si in acelasi timp se uita in jurul ei. O lume noua, un taram magic, un basm... Unde sunt? Copacii pareau sa o salute sub lumina blanda lunii... Scoicile pareau sa danseze pe o melodie ce doar marea o putea intona... Toata plaja era vie numai pentru ea... Dar parca nimic nu o putea atrage in acea hora a veseliei.

Tanara parea indiferenta la eforturile tuturora... Pasind agale, ca si cum nimic n-ar mai exista pentru ea pe acest Pamant, se apropie de mare. Isi da jos incaltarile si le lasa undeva in urma ei. Se apropie de apa; Ce rece e! Deodata zari un val ce tocmai se repezea sa o atinga. Tanara trage repede mana, speriata de avantul acelui val, care atunci se sparge si incet se scurge inapoi in ocean... Ce l-a apucat? Oceanul ii raspunde:"A vrut sa atinga un inger si a riscat totul pentru asta. Acum a disparut!". Tanara se intrista pentru ca acum intelegea ce a vrut acel val. "Dar nu plange copila mea, caci acel val te-a mai atins de multe ori cand erai in apa... A vrut doar sa te mai atinga inca o data, acel vis al lui!". Eu, sa fiu visul cuiva? Eu sunt doar un cosmar... Fata se aseaza jos si strange genunchii intre mainile ei. Isi aseaza chipul pe genunchi si da sa planga din nou. Atunci un val mai mare se sparge pe mal si o uda pe fata. "Sa nu indraznesti sa plangi. E un val care visa sa te atinga si a reusit. Dar sa stii ca sunt mii de valuri care ar da totul pentru a nu te mai vedea plangand." De ce? Cu ce sunt eu asa de speciala? De ce eu? Atunci se lasa liniste.

Tanara se ridica in picioare si isi scoase bluza si pantalonii pe care ii arunca pe nisipul uscat din spatele ei... Incet, se lasa dusa de apa... Mai intai cate un picior, un pas mic, pana cand apa ajunse la mainile ei. Ca si cum ar fi fost intr-un lan de flori, ea isi trecea mana pe deasupra apei in care lumina lunii se reflecta... Cu un chip care arata durere, cu un zambet spart, cu o inima pierduta, tanara parea un inger cu aripile de plumb... Inainta in apa, pana aceasta ii acoperi tot trupul, pana la gat. Inchise ochii si isi aminti de noptile in care el era cu ea... si erau ca si ciocane acele amintiri care-i loveau tamplele... Atunci, un tipat puternic sa nascu in pantecul ei, tipat ce inainta repede pana ce in cele din urma a fost eliberat... DE CE!!!! ... Lasa privirea in jos si vazu luna in apa marii... Ridica privirea si vazu luna luminand-o si parca incercand sa o tina in brate... De ce eu... sopti fata in linistea noptii.