Baiatul invizibil

E dupa-amiaza, si lumina soarelui se strecoara incet printre draperii. Camera e goala, si langa geam era un birou. Era biroul tanarului nostru.. Langa tastatura, pe birou, era un stilou. Il primise cadou cu ani in urma, insa nu-l mai folosise de luni de zile. Tanarul se aseaza la masa, si ridica stiloul. Se uita un pic in jur. Nimic nu se misca, nimic nu se vede. O raza de lumina ajunge la el. Se uita atent si observa ca se reflecta de pe o foaie alba, A4. Incet, intinde celalata mana sprea ea, si observa ca nu are nici macar un punct pe ea, e neatinsa. Un stilou nefolosit, si o foaie nescrisa... un tablou mai trist nu s-ar putea. Asa ca, aduce foaia langa stilou si incepe sa asterne cuvinte pe ea.

Scumpa mea,

Ce mai faci? Ma gandeam la tine, si vroiam sa-ti trimit un zambet pentru inima ta. Singura cale sa fac asta, ar fi sa il astern pe hartie. Asa ca asta o sa si fac. Hope you`ll read this.

Ce mai faci? Eu abia m-am trezit, si gandul mi-a fugit la tine, ca in fiecare dimineata. Asta poate pentru ca am adormit cu gandul la tine si implicit, zambind. Sa stii ca te-am visat aseara, te-am visat in bratele mele. Era cald si bine. Eram afara. Era frumos si stateam pe o banca. Amandoi aveam cate un zambet pe buze, pe care ni-l puneam fiecare pe buzele celuilalt, si cate o prajitura in mana. Era o clipa perfecta. Daca as fi putut, as fi taiat cu foarfecul acel moment, si l-as fi inramat langa inima mea, dar nu pot decat sa-l pastrez ca si amintire.

Mi-e dor de tine. As vrea sa dau timpul inapoi, si sa-ti pot oferi tot ce ai fi meritat, dar timpul e ca si apa, niciodata nu isi schimba sensul. Imi pare rau ca nu am stiut sa te tin langa mine, imi pare rau ca ti-am promis ca voi fi tot ce ai nevoie... Imi pare rau ca nu am apucat sa te sarut inca o data. Mi-au ramas doar amintirile, mi-au ramas doar visele, si mi-a ramas o parte mica din inima ta. Sa stii ca imi lipsesti mult, si nu stiu cum sa umplu golul lasat de tine in bratele mele.

Near you, I was happy. Near you I was a dreamer again... Every single night my heart would wander off, only to find your window. A piece of my heart will always be yours, and all my dreams right now, are forever linked to you. I miss you, my hear misses you... You made us both smile...

I miss you.
I miss us.
I miss to feel how our lips touch.

Your little wolfy.

Odata scrisoarea incheiata, o lacrima cade pe foaie, chiar dupa fraza de incheiere. Un pic din cerneala se scurge in ea, si capata o culoare albastra. Tanarul citeste scrisoarea cap coada, zambeste cu coltul gurii, inchide ochii, si o pune deoparte. Se ridica de la masa, si pe masura ce se indeparteaza de scrisoare, tanarul devine invizibil, pierzanduse in ziua ce abia incepuse.

Poate va intrebati de ce disparuse tanarul? Pentru ca inima lui era acum in acea scrisoare. Pentru ca acolo era singurul lucru care il facea unic, si pentru ca ea era singura persoana ce l-a facut sa se simta special. Acum fara ea si fara inima lui, era un simplu oarecare, un simplu omulet.

Teorema unui sentiment

Sa dau dovada ca totusi, am absolvit o facultate de Matematica-Informatica, m-am gandit sa va zic teorema mea, gandita azi si demonstrata in timp.

Se ia un sentiment. Pe langa senzatie, acest sentiment este definit de durata si intensitate. Lungimea se masoara in secunde, si intensitatea in numarul de persoane afectate. Asadar, folosind aceste doua aspecte, putem spune ca un sentiment are o lungime (durata) si o latime (intensitate), si deci are o arie ( = lungimea x latimea ). Partea frumoasa, abia acum incepe, dar presimt ca vreo 50-60% din cititori deja nu vor ajunge aici niciodata. Pacat.

Teorema mea suna cam asa: Daca un sentiment A are o arie X, atunci el poate fi transformat intr-un sentiment B avand aceeasi arie X, daca si numai daca A si B sunt sentimente ce au la baza aceeasi senzatie.

Cu ce ne ajuta teorema asta? De exemplu. Se ia un sentiment provenit din tristete. El poate avea o lungime sa zicem de un o ora si o latime imensa, sau altfel spus, afecteaza toate persoanele cu care intri in contact. Putem transforma sentimentul acesta in altul, tot provenit din tristete, insa care sa dureze sa zicem, o zi, si sa afecteze doar 50% din persoanele cu care intri in contact.

De ce ar conta asta? Aici e partea cu adevarat interesanta si importanta: cu cat latimea unui sentiment e mai mare cu atat mai permanente sunt urmarile ... Unele sentimente e bine sa fie transformate pentru a li se micsora aria, altele dimpotriva, transformate pentru a li se mari aria. Teoremele exista doar ca si unelte, daca le folosim sau nu, depinde de noi insine....

Ganduri din fata biroului (I)

"Sentimentele mele sunt scrise cu o pana smulsa din aripile vantului, inmuiata intr-o calimara in forma de inima si asternute pe paginile vietii mele. "

...

"Astazi eu nu pot scrie ce simt, decat tastand nebuneste litera dupa litera, uneori necitind ce a rezultat dintr-o astfel de zvacnire de cateva secunde. Mi-e dor de stiloul cu care am scris 5 an ide zile, intre clasele 1 - 5. Era un stilou clasic, fara rezerve de care te rugai sa nu explodeze cand le schimbai. Era un stilou care ma fascina, caci de fiecare data cand scriam, priveam cum se arcuia penita si cum incet, literele si numerele capatau forma. Ueori mi se intampla sa fiu atat de captat de acest lucru, incat asteptam cu entuziasm urmatoarea litera, uitand ca mana mea si mintea mea erau cele ce ii dadeau nastere."

Universul meu

Totul la inceput era negru. Negru precum noaptea intr-o padure moarta sub un cer innorat. Niciun sunet, nicio urma de lumina... nimic. Asa arata universul meu la inceput. Timpul a trecut, si pe masura ce am inceput sa inteleg ce se intampla in jurul meu, a avut loc in Big-bang. Asa a aparut un soare si o planeta. Planeta nu avea luna, insa orbita in jurul soarelui. Planeta, era prea aproape de soare, si de aceea nimic nu putea trai pe ea. Era o piatra fara cer, fara oceane, fara viata...

Anii treceau, si viata se tot baga peste existenta mea. Incet, viata imi servea in fiecare zi, portia de sirop cu lingurita, cum facea mama cand eram bolnav. Insa viata nu ma vindeca, ci ma imbolnavea cu sentimente noi si tot mai ciudate. O lingurita pentru iubire, o lingurita pentru fericire, o lingurita pentru tristete, si tot asa. Fiecare picatura insa, indeparta incet incet planeta de soare, si astfel, incet incet, au inceput sa apara urme de viata si pe ea. Deoadata, cerul si-a facut aparitia, si norii l-au urmat. Apele au inceput sa curga din crapaturi in piatra, si au dat culoare planetei. Doar vantul era stapan pe acel pamant, un vant solitar. Cald sau rece nu conta, caci nu avea cine sa-l simta sau sa-i opreasca fuga nebuna. Era trist pe acea planeta. Zilele erau linistite, noptile erau lipsite de stele. Era o lume numai buna de lenevit, caci era plina de apa, si pe ici pe colo, cate o plaja pe o insula inca neinghitita de ape.

Am crescut, si intr-o noapte, m-am trezit pe acea planeta. Era o lume ciudata, dar foarte familiara. Era lumea mea. Toata noaptea am zburat, am mers pe apa, am innotat ore pe sub apa fara sa fie nevoie sa respir. Si asa, nopti la rand poposeam pe acea planeta. Pana cand, intr-o zi, o insula aparu langa a mea, si pe acea insula era o tanara ce o cunosteam. Innot, m-am indreptat catre acea insula si m-am asezat langa prosopul ei, pe care ea se bronza. Prima mea iubire... N-a fost sa fie insa de durata, si dupa un timp, intr-o noapte, insula a ramas, insa tanara a disparut. Prima despartire... Si tot asa, trecand prin viata, planeta mea s-a umplut de insule, si oceanul in care candva innotam liber a inceput sa dispara. Acum era cat un lac...

Vazand asta, intr-o noapte, m-am oprit si m-am apuca de pescuit. Intamplator prind pestisorul de aur. Il rog sa imi implineasca trei dorinte, insa pestisorul imi raspunde ca el nu poate decat sa dea nastere la vise. Auzind asta, dau drumul pestisorului in mare.

Se face noapte pe planeta. Intins pe spate, privind cerul intunecat langa focul facut pe plaja, admir cerul si suspin. Suspin dupa vremea in care aveam un ocean in lumea mea, suspin dupa fetele ce si-au lasat insulele pe planeta mea... suspin. Ma ridic incet, imi strang genunchii in brate, si imi soptesc:"As vrea ca lumea mea, sa se loveasca de lumea ta, si sa o iau de la zero alaturi de tine." Ma aplec langa foc, il sting si ma trezesc...

O zi de lucru...

E ora 22.00 intr-o seara din cursul saptamanii. Nu conteaza ca e zi de lucru sau e week-end, omuletul nostru trebuie sa se prezinte negresit la servici, caci e indispensabila prezenta lui. Ceasul ii suna si se trezeste. Se imbraca repede, isi ia matura si forasul, si iese pe usa. Se urca pe o scara de 100 de ori mai mare decat el, si incet incet, ajunge la condica. E singurul pe lista. O semneaza, trage o gura de aer in piept si deschide usa incaperii de care avea el grija. Era din nou haos si praf peste tot, si doar acu 24h facuse curat. Dezamagit ca nimic din ce a facut nu se vede acum, se imbarbateaza singur si ia din nou provocarea de a ordona tot.

Amintirile erau imprastiate peste tot, unele mai puternice erau inca intregi ca niste fotografii sau filme, altele erau facute praf... A, nu v-am zis? Omuletul nostru lucreaza ca pastrator al amintirilor si organizator al lor, iar camera de care are grija, e mintea unei persoane. Datorita acestor muncitori, dimineata de dimineata ne trezim relaxati, cu cateva lucruri pe cap, si de fiecare data cand vrem sa ne amintim de ceva, le gasim pe toate asezate in dosare ordonate alfabetic. Si nu in ultimul rand, daca nu erau ei, nu am mai fi putut avea amintiri noi, caci praful ar fi umplut tot spatiul... Asa ca, e cu adevarat o ocupatie foarte importanta pe care o are.

Revenind insa la eroul nostru. Ia matura si incepe sa curete amintirile de pe jos... Amintiri banale, cu numere de la unele masini vazute in ziua aceea, florile din centru, preturile din magazin, si altele. Printre ele insa, din cand in cand, mai zareste cate o amintire ce ar merita salvata. De exemplu acum, zareste un ceva stralucitor. "E zambetul unei fete si privirea ei de care s-a ferit cand era in troleu. Merita pusa deoparte". O ia si o duce in dosar sub litera F, la "frumos".

Asa o tine 4-5 ore in fiecare seara. Se face ora 04.00 si curatenia e gata. E ora pauzei. Ia scara, si se uita printre litere. "Amintiri peste amintiri s-au strans aici. Parca toata viata lui e si viata mea." Rasfoieste amintiri din copilarie, lucruri facute pentru prima oara, examene date, teste ale vietii trecute... Saruturi pierdute prin dosare, dorinte ramase doar pe hartie, lucruri ascunse sub pres. El le stia pe toate. Si e trist, e trist impreuna cu el, zambeste, cand zambeste si el... Sunt legati impreuna, sunt legati pe viata. Insa, el a ales sa se angajeze aici in prima secunda in care aceasta persoana a deschis ochii si a inceput sa retina, sa stranga amintiri... "Ia sa-i fac o surpriza si sa-i reamintesc cate ceva". Acestea sunt cuvintele de duc la visele care nu ti le poti explica, acele vise in care revezi persoane de care ai uitat ca exista si simti sentimente ce ai uitat cum se numesc...

E ora 09.00 dimineata. Obosit, spala matura si forasul, priveste incaperea curata si ordonata, inchide lumina, si usa. Semneaza condica de plecare. Si coboara greoi treptele scarii. "Sper sa nu mai fie atat de mult praf ca azi si maine". Omuletul nostru inchide ochii si adoarme, in timp ce persoana de a carei minte are grija, se trezeste...