Afară e frig, şi seara începe să se lase peste oraş. Cerul e de un albastru limpede ca de cristal. O linişte apăsătoare înveleşte toată plaja. E noiembrie, şi doar tineri indrăgostiţi mai vezi pe ponton, strângându-se în brate, şi declarându-şi iubirea cu sunetul dulce al mării pe fundal.
O tânără însă, tristă, stă singură pe o bancă. Priveşte lung marea şi suspină. Mâinile îi sunt întinse pe lângă trup. Palmele îi sunt lipite de scândurile băncii, de parcă ar aştepta ca cineva să i le ridice de acolo şi să le sărute. Mintea îi e departe, la cel cu care se obişnuise să facă asta. Îl caută în gândurile ei, îl caută în amintirile ei. De plecat, a plecat de mult de lângă ea, şi golul pe care l-a lăsat încă nu s-a umplut. Se ridică de pe bancă încet, şi priveşte lung către stele, chiar dacă nu le poate vedea. Îi e dor de el...
Agale, se plimbă pe ponton singură. Zâmbeşte din când în când, amintindu-şi de toate momentele în care el o ţinea de mână, şi o surprindea cu câte un sărut. Acum însă, doar marea o mai surprinde cu câte un val, ce îi ascunde lacrimile printre picăturile ei.
Pontonul se termină, şi plaja începe, însă tânăra nu se opreşte. Fiecare pas al ei rămâne pe nisip. Fiecare lacrimă a ei rămâne în inima ei. E tristă, şi suferă, însă nu o aratî celor din jur. Cândva, pe acea plajă, erau amândoi, scăldându-şi trupurile în razele soarelui. Cândva, el era lângă ea. Cândvă, a fost de mult...
Se opreşte şi se aşează pe nisip, tinându-şi genunchii strânşi în braţe şi privind cum soarele se ascunde în mare. Multe apusuri le-au petrecut împreună, însă şi mai multe răsărituri i-au prins pe plajă, unul în braţele celuilalt, înveliţi doar cu o pătură. Se ridică, şi încet, se îndreaptă către mare. Un pas timid urmat de altul şi deja apa îi ajunge la genunchi. Se opreşte, căci o simte rece, însă închide ochii şi se cufundă în amintirile cu el, amintiri ce îi încălzesc inima şi trupul. Se opreşte când apa aproape îi ajunge la talie.
Marea se linisteşte brusc, ca şi cum încercând să o protejeze pe tânără. Pescaruşii şi ei stau tăcuţi şi o privesc curioşi de pe ponton. E linişte deplină, şi tânăra noastră se lasă frâu liber sentimentelor. Lacrimile sale curg din inima-i rănită, şi se pierd în apa mării, suspinele ei parca acoperind sunetul mării... Cândva, apa era locul în care ce-i doi se jucau, se ascundeau, evadau... Acum e doar locul în care el va fi mereu... Cu lacrimi pe obraz, tânăra sărută apa mării, şi se întoarce pe uscat, în timp ce unii trecători dau semn că vor să sară după ea să o scoată din apă, temându-se de ce e mai rău.
Tânăra iese singură, şi imediat e invelită cu o geacă. Ea întoarce privirea încă o dată, şi chipul lui zâmbitor se vede în soarele ce apune. Zâmbeşte şi ea, şi sopteşte un "Te iubesc", moment în care soarele se pierde de tot în mare, şi odată cu el, ia şi o parte din inima ei. O ultima lacrimă îi mângâie obrazul... O şterge cu mâna, însă odată cu lacrima şterge şi zâmbetul pe care tot el l-a pus pe buzele ei...
- Sunteţi bine domnişoară, aveţi nevoie de ceva?
- Sunt bine, le răspunde fata zâmbind cu caldură şi tristeţe. Sunt bine...
