Ganduri banale

E rasaritul unei noi zile... a trecut... s-a terminat... Aseara am visat ca am fost erou, si mi-am salvat prietenul de 10 persoane care il atacasera. Miscari ca in filme, nu Matrix, dar Bruce Lee cel putin, si totusi nu am zambit cand m-am trezit. "De ce nu am visat-o? Toata noaptea m-am gandit la ea. Cu ea am adormit in gand. De ce nu am visat-o?". Niciodata nu am visat o persoana care mi-o doresc cel mai mult in acel moment. Visele mele nu sunt o reflexie a dorintelor mele. Visele mele sunt o lume ciudata, cu lupi si caprioare, cu copaci si flori... Visele mele sunt ceea ce ma fac inca sa cred in magie si in vrajitori, in dragoni si domnite...

Incet, incep sa simt cum cateva raze de soare isi fac loc printre draperii, si imi incalzesc chipul... imi inverzesc ochii picurandu-mi din esenta lor. Inchid repede ochii si ma intorc pe o parte. "Nu vreau sa sar din pat. Imi e bine aici, asa cum e. Ce daca e intuneric, ce daca raman caprui... eu asa ma simt acum". E greu sa iti imaginezi cum va fi ziua ce sta sa inceapa. Poate ca azi va fi in sfarsit ziua in care muntele va veni la Allah. Sau poate e ziua in care Soarele nu va apune... "Azi e o zi buna sa visez?". Afara se aud pasari in coltisorul de verdeata care a ramas nepangarit. Ies pe pervaz cat imi permite societatea, si nu indraznesc sa ies sa stau cu fundul pe pervaz si cu picioarele inafara. Nu de alta, dar asta mi-ar mai trebui, sa aud babe tipand la mine "Nu sari muica". Oricum nu as sari... prea multe lucruri ar ramane neterminate, prea multe lacrimi ar fi varsate degeaba... si eu nu suport sa vad sau sa simt lacrimi pe inima cuiva... Ma duc inapoi in pat si ma invelesc cu plapuma.

Se face din ce in ce mai liniste pe masura ce timpul trece, ca si acordurile de chitara ce se lungesc in jur plecand de la o singura vibratie, si se opresc brusc atunci cand isi ating lungimea maxima. "De ce mereu ne dorim sa fim mari?".De ce sa nu fim copii... sa ne traim visele in fiecare zi. Sa radem cand spargem ceva, sa plangem cand ne ia jucaria cineva... Poate pentru ca a fi copil inseamna ca cineva sa aibe mereu grija de tine. Sa fii copil inseamna sa ai o lume in care sa poti visa... E greu sa ai o asa lume? Posibil. Eu tot ce am pastrat de pe vremea cand pierdeam timpul jucand de-a v-ati ascunselea si Pac-pac, de faceam atata mizerie in cartier incat toata lumea ne certa inainte sa incepem joaca..., tot ce am pastrat e puterea de a-mi crea singur lumea in care sa visez. "Sunt un om mare?". Pot fi, dar visul meu nu e inca implinit, si un om mare nu poate atinge un vis... O sa fiu copil cat imi permite viata, si o sa aspir la visul meu cat timp imi permite inima...

Incep sa simt ca prind radacini in pat, si nu ar fi o problema daca ar fi fost cineva care sa ma ude, dar sunt singur, asa ca sar din pat, smulg o raza de soare si o fac sabie, si ma arunc in lupta ce va fi ziua de azi...

Crescatorul de trifoi

Vi-l prezint pe Vasile. El are o ferma de trifoi. Nu din fonduri europene, ci din bani proprii. In fiecare zi, Vasile are grija ca trifoilor lui sa nu le lipseasca nimic... nici apa, nici soare... Totul e perfect si la fel, pentru fiecare in parte. Intr-o zi, trecand cu mana printre trifoi, zareste ceva ciudat: un trifoi cu 4 foi... Se opreste o secunda. Il smulge si il priveste mai de aproape. Se uita in jur atent, sperand sa mai gaseasca unul, insa nu mai observa altul. Toti erau cu 3 foi... Zambeste si smulge unul cu 3 foi. In mana stanga e cel cu 3 foi si in cea dreapta trifoiul cu 4 foi...

Ii compara cu atentie. Amandoi sunt verzi, amandoi au codite... Insa unul are 3 foi si celalalt are 4 foi. Intrigat, smulge una din cele 4 foi. Acum amandoi trifoiii au 3 foi. Dar cel din dreapta are un gol intr-o parte, si lucrul acesta inca ii diferentia pe cei doi trifoi. Asa ca Vasile uneste cu atentie cele 2 foi din trifoiul cu 4 foi si umple golul, insa asta doar atata timp cat le tinea unite cu mana...

Ce e mai sus e un fel de fabula, un nou tip de postari care vor aparea pe acest blog. Daca nu ai inteles despre ce e vorba atunci iti voi da un indiciu. In postul acesta e vorba despre Sentimentele banale versus Sentimentele profunde.

Tot nu te-ai lamurit? Bine, atunci:
- Vasile si ferma = viata de zi cu zi;
- trifoiii cu 3 foi = sentimentele banale;
- trifoiii cu 4 foi = hazardul din viata noastra, sentimentele profunde care se nasc in inima.

Si morala? Morala e ca un sentiment profund nu dispare niciodata, ci poate fi doar mascat in momentul in care ceva din echilibrul care i-a dat nastere dispare.

O ultima stea cazatoare

19.04.2009. Ora 00:15... Cu 5 minute inainte, eram in camera la televizor si papam o felie de tort divin de dulce. Acum insa eram in pragul usii din spatele casei si scoteam fumul dintr-o camera. Afara era o liniste curios de zgomotoasa, deoarece latratul cainilor dupa un timp, parea sa faca parte din peisaj, ca si cum zgomotul lor aducea la linistea din sat... Becul din camera cu fum era aprins. Stand in prag, priveam cum valuri peste valuri de fum alb ieseau pe usa, si in loc sa urce si sa se piarda in vazduh, el se incapatana sa ramana in curtea din spate, si sa innece totul intr-o ceata ce-mi taia pielea fetei.

Satul sa privesc in jos, ridic chipul catre stele. Cerul era senin si stelele din belsug. Atent, incerc sa recompun diverse constelatii pe cer. Ursa mare, ursa mica, si... deodata, o stea imi atrage atentia. Stai, nu era stea... Era prea mare si parea formata din trei lumini distincte. Ce sa fie oare? Primul meu impuls: sa dau fuga dupa camera de filmat, sa fiu pregatit sa il intamplin pe E.T. Dar nu actionez impulsiv si privesc din nou atent. Acea "stea" avea culoarea albastru deschis... Era un satelit... Cine stie al cui era sau ce cauta acolo sus. Era un simplu satelit. Si cu toate acestea, imi atrasese atentia ca si cum as fi zarit un trandafir alb in desertul Sahara.

Privesc un timp si deodata, o stea imi taie campul vizual, o stea cazatoare. Ce sa fac? Ce dorinta sa-mi pun? Gandul ma duce la ea. Vreau sa o vad acuma... vreau sa o aud acuma... vreau sa fie a mea... vreau sa ma intorc in timp... dar niciun dintre ele nu pare a fi o dorinta adevarata. Ma opresc o secunda si imi pun dorinta: vreau... sa fie fericita. Se face liniste in jurul meu. Cobor privirea inaoi in ceata din curte,dar aceasta se risipise. Camera nu era plina de fum. Cu privirea inapoi pe pamant, si constientizand ce mi-am dorit, zambesc cu coltul gurii. Ma intorc inapoi in camera si inchid usa. Inchid becul si ies din camera. Iau o felie de tort si fara sa-mi dau seama, ma trezesc cu telecomanda in mana si cu tortul in gura. Parca era mai dulce inainte...

PS: Am deschis acest blog in luna februarie 2007 si il voi inchide in aprilie 2009 cu un post avand acelasi subiect: o stea cazatoare. Ironia asta, mereu te face sa zambesti.

Prin ochii unui zeu

- Sunt iarasi treaz... Oare e zi sau poate e noapte? ... O fi iarna vara sau poate primavara? ... Nu stiu. Ce an e oare sau cat e ceasul? Irelevant... Atunci, eu ce fac? Eu... doar m-am trezit din nou, ca de fiecare data.

Arunc timid o privire in jurul meu, in jurul camerei mele... Nimic. Niciun tablou pe pereti, nicio masa, niciun dulap, niciun covor... Nimic nimic. Nici chiar pereti nu erau, sau tavan, sau pat... Atunci, camera mea? Camera mea e una cu patul meu... una cu viata mea... Camera mea e un nor alb pe cerul mare... niciodata in acelasi loc, mereu purtat de vant. Parcurg norul de la un colt la altul, si ma opresc pe marginea lui. Ma uit in jos, si vad mii de culori, sute de puncte, si totusi pentru mine, tot ce e jos e trecator... Acum o mie de ani, erau aceleasi culori, acu o suta de zile erau aceleasi puncte...

- Totul e trecator... ca si umbrele in lumina soarelui... Mici umbre colorate...

Ma uit cum oamenii fug dintr-o cladire in alta, cum masinile formeaza adevarate rauri care curg haotic... Galagia e tot ce ajunge pana la mine... Tipete... urlete... injurii... chicoteli si ras... cearta si... muzica...

- Da, muzica. Doar asta ajunge pana la mine, doar asa stiu ca vremea trece... Cu multi ani in urma, acordurile erau mai simple dar mai pline de sentiment.. Acum, acordurile sunt asa de incarcate, si atat de lipsite de culoare. Forme fara font... pete de culoare picurate in ocean...

Imi trec mana pe langa nor, ca si cum as strecura mana in apa dintr-o barca... Simt cum vantul se strecoara printre degetele mele.

- Oare cum o fi sa simti ca viata ti se scurge, ca o zi traita te aduce mai aproape de sfarsit? Oare acele mici furnicute se gandesc la viata lor ca fiind un inceput si un sfarsit? Cum o fi sa fii muritor?

Umbrele se nasc din nimic, si pe masura ce soarele apune, umbrele cresc, si in cele din urma, dispar, pierzandu-se intr-o mare de intuneric. Exact ca o viata de om.

- Ce rost are sa fii muritor daca nu lasi nimic in urma? Ce rost are sa traiesti stiind ca vei muri? Ce rost are o viata de om? De atata timp privesc pamantul si tot ce se intampla jos... Si nu pot intelege... Sau stai, imi amintesc... Sentimentele... Asa e... O viata are rost caci nu poti trai fara sa simti. Tin minte din melodii, cand mai apucam sa ascult cate una. Iubire... fericire... tandrete... ura, respect, viclenie, distret, suparare... tristete...

Tandru, privesc in jos, si apoi ma pierd printre putinele mele ganduri... ma asez cu burta pe nor, si pe mainile incrucisate imi asez barbia. Aleg cu privirea o tanara trista pe o banca. Oare de ce e suparata?

Inchid ochii si ma concentrez la chipul trist al fetei. Pot vedea intreaga viata a ei... Si asa, inteleg de ce a ajuns pe acea banca. Deschid ochii si cu o voce calda, soptesc in vant: "De ce esti trista tanara?" . Fata, fara sa schiteze un gest, fara sa para surprinsa, fara sa ridice capul din pamant, raspunde:

- Pentru ca am ales sa iubesc. In vocea ei se pot simti lacrimile si durerea.
- De ce? De ce iubesti cand stii ca lacrimile sunt inevitabile, si-ti zgarie inima de fiecare data.
- Iubesc pentru ca asta e tot ce-mi doresc. Iubesc pentru ca asta imi da puterea sa infrunt orice... Iubesc, pentru ca pot.
- Si ce vei face dupa ce vei pleca de pe banca asta? - Voi pune deoparte sentimentele mele, si lacrimile, si imi voi trai viata in continuare... - De ce? De ce sa traiesti? Ce rost are? - Amintirile... , sopteste tanara zambind. - Poftim? - Amintirile sunt ceea ce o viata de om lasa in urma. Amintiri in sufletele celor din jur...

Se face liniste... Deschid ochii si parasesc conversatia cu tanara.

- Oamenii... Umbrele aruncate de timp im bataia soarelui. Oamenii... fiinte atat de fragile... Oamenii... o anomalie a naturii... E sunt nemuritor, stiu tot, cunosc tot, vad tot... Zeu printre muritori... Oamenii... zambind, ma opresc si inghit in sec. As da nemurirea sa ma nasc pe Pamant si sa traiesc o viata.

Traieste-ti viata pentru ca e unica si plina de neprevazut... Traieste-ti viata pentru ca e a ta...

Continuarea Zilei a 6-a

Amintim: Toata lumea stie, sau ar trebui sa stie ca in ziua a 6-a Dumnezeu a creat din lut omul, mai precis barbatul. Iar ulterior, dintr-o coasta a barbatului a fost creata femeia. Asadar, barbatul si femeia au fost creati din lut... Domnul le-a dat forma cu mainile sale si asa au ramas atata timp cat au trait in Rai. Dar, dupa cum stiti, au fost izgoniti din Rai pentru incalcarea cuvantului lui Dumnezeu, si aruncati pe Pamant alaturi de celelate creatii ale Domnului.

Pe Pamant, omul a suferit destul de multe. Imagineaza-ti o marioneta de lut in bataia vantului, imagineaza-ti caldura verii si frigul iernii cum erodeaza argila dandu-i o noua forma... Acum inlocuieste vantul cu greutatile vietii, iar caldura si frigul cu anii care trec necrutatori si marionetele cu oameni, si reciteste fraza. Siiii... ce obtii? Dovada ca omul, cu toate ca a fost creat de Dumnezeu, el a fost modelat incontinuu de mediul in care a fost blestemat sa traiasca. Asta ma pune pe ganduri, si ma intreb: Omul de azi mai e creatia lui Dumnezeu?