Un arici ametit in noapte

O umbra care se plimba haotic pe drum in bataia farurilor masinii... Ceasul de la bord arata 23.57, dar de la telefon 23.50. Incetinesc si ma concentrez asupra acelei umbre. Apropiindu-ma, deodata, observ din masina ca umbra se indrepta spre mine. Era mica cat un iepure... Incet incet, se contureaza formele unui arici. Prima oara cand vad un arici viu. Parea orbit de farurile masinii. Opresc si pun pozitiile, moment in care, parca trezit din transa, alearga catre tufisurile de pe marginea drumului... Stau o secunda, ca un animal de prada, pitit in spatele volanului, asteptand parca sa-l vad iesind din nou, dar lucrul acesta nu s-a mai intamplat. Aprind farurile si imi continui drumul. Ajung acasa. Ma dau jos din masina, sa deschid portile. Era asa de bine afara. Intuneric, ce-i drept, dar atmosfera era ca si o inghetata: rece, matasoasa si dulce. Pe cer, mii de stele se aratau timid din spatele luminii neonului de pe stalpul din fata casei. Bag masina in curte, inchid portile, si in drum spre casa, am o revelatie:"Sunt prea obosit sa dorm".

Fiecare muschi din corp si fiecare incheietura, le simteam cu tipau la mine..."Un dus rece, sau sa mai stau la televizor pana adorm?". Intai si intai, schimb hainele, si fac un dus scurt. Prea putin. Deschid televizorul, dar nu gasesc nimic interesant. Inchid televizorul si dau sa ma duc sa dorm. Deodata, afara, incep sa latre cainii. Ies in curte, curios. Nimic iesit din comun. Ma decid sa mai stau un pic afara. Ma asez in canapeaua de pe terasa, in locul in care de obicei alungam eu pisica in fiecare dupa-amiaza, si privesc cerul. "Atat de multe stele, atat de multe zgomote ciudate." Caini, cocosi, cucuvele, pisici, greieri, formau o orchestra ce parca pornea la cel mai mic semnal al naturii, si nu se oprea decat dupa ce sunetul umplea fiecare coltisor al satului. "Oare vorbesc intre ei, oare asa se pun ei la curent cu toate barfele din sat?". Zambesc, amuzat de ceea ce am putut sa gandesc... Inchid ochii si trag o gura de aer in mine. Imi dau papucii jos din picioare, si incep sa ma plimb pe iarba din fata casei. Era atat de rece, si totusi era un sentiment atat de familiar... Intind mainile, si ma uit in sus. Eram chiar in mijlocul Universului. Calea Lactee inca incompleta, carul mare si carul mic, si inca cateva milioane de stele, luminau cerul, dar nicio luna. Unde oare o fi luna... Deodata, neonul din fata casei, se stinge. Intuneric total. Nici picioarele nu mi le mai vedeam, nici mainile. Inchid ochii, si rememorez drumul, ca sa ajung inapoi pe canapea. Reusesc, dar nu fara a ma impiedica de cateva ori. "Cine a pus aici lampa asta de gazon :(" ... Ajuns pe canapea, imi ling ranile ca un pisoi, fara sa-mi pese de ceva anume. Eram pierdut in intuneric, eram doar o alta fiinta in noapte. "Cata liniste. De nu mi-ar fi asa de somn...".Oftez si ma duc inapoi in casa. Inchid usa, inchid becul, si ma bag sub asternuturi.

Pat de doua persoane in care ma pot desfasura cat vreau. Intre timp, neonul de afara se aprinsese, luminand doar jumatate din camera. Fiecare coltisor insa, era de un negru apasator. Niciun zgomot afara, nicio fiinta in casa inafara de mine. "Zestrea de filme horror isi face simtita prezenta." Ai avut vreodata senzatia ca ai trai o secventa dintr-un film horror? Ca toata atmosfera e identica cu cea din unele filme? Un pocnit timid de lemn, sau o pisica ce cauta ceva de mancare, atrasa de resturile din cosul de gunoi. Latrat de caine pornit din senin, vantul ce bate crengile copacilor in asa fel incat parca umbrele lor sa se bage sub plapuma cu tine... E o atmosfera care ai zice ca te sperie, dar nu e adevarat. E o atmosfera ce insufleteste casa. Mult mai trist ar fi daca ar fi fost o liniste de mormant, si un intuneric scos parca dintr-o calimara cu cerneala. Zambesc si inchid ochii. Gandul ma duce la ea. Ar fi fost un lucru ciudat sa nu imi apara in minte inainte sa adorm... Jumatate din mine, ii simte lipsa. Cealalta jumatate nu ii simte lipsa, caci retraieste amintiri... In noapte, amintirile capata contur mult mai bine. Intreaga camera devine o sala de cinematograf, tavanul, panza de proiectie, si filmul ce ruleaza, sunt amintiri... multe amintiri din trecut... Ca si cum m-as uita la televizor, timid, somnul pune stapanire pe trupul meu. Incheieturile nu le mai simt, muschii s-au relaxat complet. "O sa simt maine urmarile fotbalului din seara asta." Zambesc, opresc filmul, si ma intorc pe o parte. Oftez si adorm...

E liniste in sat, e liniste in casa... e liniste in mintea mea si in inima mea... E liniste cat dorm...

Ganduri banale

E rasaritul unei noi zile... a trecut... s-a terminat... Aseara am visat ca am fost erou, si mi-am salvat prietenul de 10 persoane care il atacasera. Miscari ca in filme, nu Matrix, dar Bruce Lee cel putin, si totusi nu am zambit cand m-am trezit. "De ce nu am visat-o? Toata noaptea m-am gandit la ea. Cu ea am adormit in gand. De ce nu am visat-o?". Niciodata nu am visat o persoana care mi-o doresc cel mai mult in acel moment. Visele mele nu sunt o reflexie a dorintelor mele. Visele mele sunt o lume ciudata, cu lupi si caprioare, cu copaci si flori... Visele mele sunt ceea ce ma fac inca sa cred in magie si in vrajitori, in dragoni si domnite...

Incet, incep sa simt cum cateva raze de soare isi fac loc printre draperii, si imi incalzesc chipul... imi inverzesc ochii picurandu-mi din esenta lor. Inchid repede ochii si ma intorc pe o parte. "Nu vreau sa sar din pat. Imi e bine aici, asa cum e. Ce daca e intuneric, ce daca raman caprui... eu asa ma simt acum". E greu sa iti imaginezi cum va fi ziua ce sta sa inceapa. Poate ca azi va fi in sfarsit ziua in care muntele va veni la Allah. Sau poate e ziua in care Soarele nu va apune... "Azi e o zi buna sa visez?". Afara se aud pasari in coltisorul de verdeata care a ramas nepangarit. Ies pe pervaz cat imi permite societatea, si nu indraznesc sa ies sa stau cu fundul pe pervaz si cu picioarele inafara. Nu de alta, dar asta mi-ar mai trebui, sa aud babe tipand la mine "Nu sari muica". Oricum nu as sari... prea multe lucruri ar ramane neterminate, prea multe lacrimi ar fi varsate degeaba... si eu nu suport sa vad sau sa simt lacrimi pe inima cuiva... Ma duc inapoi in pat si ma invelesc cu plapuma.

Se face din ce in ce mai liniste pe masura ce timpul trece, ca si acordurile de chitara ce se lungesc in jur plecand de la o singura vibratie, si se opresc brusc atunci cand isi ating lungimea maxima. "De ce mereu ne dorim sa fim mari?".De ce sa nu fim copii... sa ne traim visele in fiecare zi. Sa radem cand spargem ceva, sa plangem cand ne ia jucaria cineva... Poate pentru ca a fi copil inseamna ca cineva sa aibe mereu grija de tine. Sa fii copil inseamna sa ai o lume in care sa poti visa... E greu sa ai o asa lume? Posibil. Eu tot ce am pastrat de pe vremea cand pierdeam timpul jucand de-a v-ati ascunselea si Pac-pac, de faceam atata mizerie in cartier incat toata lumea ne certa inainte sa incepem joaca..., tot ce am pastrat e puterea de a-mi crea singur lumea in care sa visez. "Sunt un om mare?". Pot fi, dar visul meu nu e inca implinit, si un om mare nu poate atinge un vis... O sa fiu copil cat imi permite viata, si o sa aspir la visul meu cat timp imi permite inima...

Incep sa simt ca prind radacini in pat, si nu ar fi o problema daca ar fi fost cineva care sa ma ude, dar sunt singur, asa ca sar din pat, smulg o raza de soare si o fac sabie, si ma arunc in lupta ce va fi ziua de azi...

Crescatorul de trifoi

Vi-l prezint pe Vasile. El are o ferma de trifoi. Nu din fonduri europene, ci din bani proprii. In fiecare zi, Vasile are grija ca trifoilor lui sa nu le lipseasca nimic... nici apa, nici soare... Totul e perfect si la fel, pentru fiecare in parte. Intr-o zi, trecand cu mana printre trifoi, zareste ceva ciudat: un trifoi cu 4 foi... Se opreste o secunda. Il smulge si il priveste mai de aproape. Se uita in jur atent, sperand sa mai gaseasca unul, insa nu mai observa altul. Toti erau cu 3 foi... Zambeste si smulge unul cu 3 foi. In mana stanga e cel cu 3 foi si in cea dreapta trifoiul cu 4 foi...

Ii compara cu atentie. Amandoi sunt verzi, amandoi au codite... Insa unul are 3 foi si celalalt are 4 foi. Intrigat, smulge una din cele 4 foi. Acum amandoi trifoiii au 3 foi. Dar cel din dreapta are un gol intr-o parte, si lucrul acesta inca ii diferentia pe cei doi trifoi. Asa ca Vasile uneste cu atentie cele 2 foi din trifoiul cu 4 foi si umple golul, insa asta doar atata timp cat le tinea unite cu mana...

Ce e mai sus e un fel de fabula, un nou tip de postari care vor aparea pe acest blog. Daca nu ai inteles despre ce e vorba atunci iti voi da un indiciu. In postul acesta e vorba despre Sentimentele banale versus Sentimentele profunde.

Tot nu te-ai lamurit? Bine, atunci:
- Vasile si ferma = viata de zi cu zi;
- trifoiii cu 3 foi = sentimentele banale;
- trifoiii cu 4 foi = hazardul din viata noastra, sentimentele profunde care se nasc in inima.

Si morala? Morala e ca un sentiment profund nu dispare niciodata, ci poate fi doar mascat in momentul in care ceva din echilibrul care i-a dat nastere dispare.

O ultima stea cazatoare

19.04.2009. Ora 00:15... Cu 5 minute inainte, eram in camera la televizor si papam o felie de tort divin de dulce. Acum insa eram in pragul usii din spatele casei si scoteam fumul dintr-o camera. Afara era o liniste curios de zgomotoasa, deoarece latratul cainilor dupa un timp, parea sa faca parte din peisaj, ca si cum zgomotul lor aducea la linistea din sat... Becul din camera cu fum era aprins. Stand in prag, priveam cum valuri peste valuri de fum alb ieseau pe usa, si in loc sa urce si sa se piarda in vazduh, el se incapatana sa ramana in curtea din spate, si sa innece totul intr-o ceata ce-mi taia pielea fetei.

Satul sa privesc in jos, ridic chipul catre stele. Cerul era senin si stelele din belsug. Atent, incerc sa recompun diverse constelatii pe cer. Ursa mare, ursa mica, si... deodata, o stea imi atrage atentia. Stai, nu era stea... Era prea mare si parea formata din trei lumini distincte. Ce sa fie oare? Primul meu impuls: sa dau fuga dupa camera de filmat, sa fiu pregatit sa il intamplin pe E.T. Dar nu actionez impulsiv si privesc din nou atent. Acea "stea" avea culoarea albastru deschis... Era un satelit... Cine stie al cui era sau ce cauta acolo sus. Era un simplu satelit. Si cu toate acestea, imi atrasese atentia ca si cum as fi zarit un trandafir alb in desertul Sahara.

Privesc un timp si deodata, o stea imi taie campul vizual, o stea cazatoare. Ce sa fac? Ce dorinta sa-mi pun? Gandul ma duce la ea. Vreau sa o vad acuma... vreau sa o aud acuma... vreau sa fie a mea... vreau sa ma intorc in timp... dar niciun dintre ele nu pare a fi o dorinta adevarata. Ma opresc o secunda si imi pun dorinta: vreau... sa fie fericita. Se face liniste in jurul meu. Cobor privirea inaoi in ceata din curte,dar aceasta se risipise. Camera nu era plina de fum. Cu privirea inapoi pe pamant, si constientizand ce mi-am dorit, zambesc cu coltul gurii. Ma intorc inapoi in camera si inchid usa. Inchid becul si ies din camera. Iau o felie de tort si fara sa-mi dau seama, ma trezesc cu telecomanda in mana si cu tortul in gura. Parca era mai dulce inainte...

PS: Am deschis acest blog in luna februarie 2007 si il voi inchide in aprilie 2009 cu un post avand acelasi subiect: o stea cazatoare. Ironia asta, mereu te face sa zambesti.

Prin ochii unui zeu

- Sunt iarasi treaz... Oare e zi sau poate e noapte? ... O fi iarna vara sau poate primavara? ... Nu stiu. Ce an e oare sau cat e ceasul? Irelevant... Atunci, eu ce fac? Eu... doar m-am trezit din nou, ca de fiecare data.

Arunc timid o privire in jurul meu, in jurul camerei mele... Nimic. Niciun tablou pe pereti, nicio masa, niciun dulap, niciun covor... Nimic nimic. Nici chiar pereti nu erau, sau tavan, sau pat... Atunci, camera mea? Camera mea e una cu patul meu... una cu viata mea... Camera mea e un nor alb pe cerul mare... niciodata in acelasi loc, mereu purtat de vant. Parcurg norul de la un colt la altul, si ma opresc pe marginea lui. Ma uit in jos, si vad mii de culori, sute de puncte, si totusi pentru mine, tot ce e jos e trecator... Acum o mie de ani, erau aceleasi culori, acu o suta de zile erau aceleasi puncte...

- Totul e trecator... ca si umbrele in lumina soarelui... Mici umbre colorate...

Ma uit cum oamenii fug dintr-o cladire in alta, cum masinile formeaza adevarate rauri care curg haotic... Galagia e tot ce ajunge pana la mine... Tipete... urlete... injurii... chicoteli si ras... cearta si... muzica...

- Da, muzica. Doar asta ajunge pana la mine, doar asa stiu ca vremea trece... Cu multi ani in urma, acordurile erau mai simple dar mai pline de sentiment.. Acum, acordurile sunt asa de incarcate, si atat de lipsite de culoare. Forme fara font... pete de culoare picurate in ocean...

Imi trec mana pe langa nor, ca si cum as strecura mana in apa dintr-o barca... Simt cum vantul se strecoara printre degetele mele.

- Oare cum o fi sa simti ca viata ti se scurge, ca o zi traita te aduce mai aproape de sfarsit? Oare acele mici furnicute se gandesc la viata lor ca fiind un inceput si un sfarsit? Cum o fi sa fii muritor?

Umbrele se nasc din nimic, si pe masura ce soarele apune, umbrele cresc, si in cele din urma, dispar, pierzandu-se intr-o mare de intuneric. Exact ca o viata de om.

- Ce rost are sa fii muritor daca nu lasi nimic in urma? Ce rost are sa traiesti stiind ca vei muri? Ce rost are o viata de om? De atata timp privesc pamantul si tot ce se intampla jos... Si nu pot intelege... Sau stai, imi amintesc... Sentimentele... Asa e... O viata are rost caci nu poti trai fara sa simti. Tin minte din melodii, cand mai apucam sa ascult cate una. Iubire... fericire... tandrete... ura, respect, viclenie, distret, suparare... tristete...

Tandru, privesc in jos, si apoi ma pierd printre putinele mele ganduri... ma asez cu burta pe nor, si pe mainile incrucisate imi asez barbia. Aleg cu privirea o tanara trista pe o banca. Oare de ce e suparata?

Inchid ochii si ma concentrez la chipul trist al fetei. Pot vedea intreaga viata a ei... Si asa, inteleg de ce a ajuns pe acea banca. Deschid ochii si cu o voce calda, soptesc in vant: "De ce esti trista tanara?" . Fata, fara sa schiteze un gest, fara sa para surprinsa, fara sa ridice capul din pamant, raspunde:

- Pentru ca am ales sa iubesc. In vocea ei se pot simti lacrimile si durerea.
- De ce? De ce iubesti cand stii ca lacrimile sunt inevitabile, si-ti zgarie inima de fiecare data.
- Iubesc pentru ca asta e tot ce-mi doresc. Iubesc pentru ca asta imi da puterea sa infrunt orice... Iubesc, pentru ca pot.
- Si ce vei face dupa ce vei pleca de pe banca asta? - Voi pune deoparte sentimentele mele, si lacrimile, si imi voi trai viata in continuare... - De ce? De ce sa traiesti? Ce rost are? - Amintirile... , sopteste tanara zambind. - Poftim? - Amintirile sunt ceea ce o viata de om lasa in urma. Amintiri in sufletele celor din jur...

Se face liniste... Deschid ochii si parasesc conversatia cu tanara.

- Oamenii... Umbrele aruncate de timp im bataia soarelui. Oamenii... fiinte atat de fragile... Oamenii... o anomalie a naturii... E sunt nemuritor, stiu tot, cunosc tot, vad tot... Zeu printre muritori... Oamenii... zambind, ma opresc si inghit in sec. As da nemurirea sa ma nasc pe Pamant si sa traiesc o viata.

Traieste-ti viata pentru ca e unica si plina de neprevazut... Traieste-ti viata pentru ca e a ta...