O raza de soare

Cu mâna întinsă către tavan, realizez ce se întamplase. Tu nu eşti aici... Las mâna jos, şi mă întorc cu spatele la geam. Închid ochii, dar îţi şoptesc "mi-e dor de tine"... Cum de nu eşti aici? Totul a început cu seara în care te-am zărit în troleu. 

Era vară, şi mă retrăgeam către casă. Controlorul trece pe lângă mine şi îmi cere biletul. Il dau, îl rupe la capăt, şi îşi continuă căutarea de clandestini. În momentul în care se dă din faţa mea, te zăresc pe partea cealaltă a troleului. Erai atât de frumoasă, şi atât de tristă. Priveai lung pe geam de parcă aşteptai să vină cineva şi să îţi dea un sărut care să te trezească la realitate. În momentul acela îmi doream cu toată inima ca eu să fiu cel la care te gândeşti... Dau să mă ridic, dar simt cum picioarele mi se înmoaie şi cad înapoi ţintuit parcă în scaun. "Oare ce să-i zic?"

Scenariul numărul 1: 

Eu: Bună, e liber locul de lângă tine?

Ea: Nu. Poţi să te aşezi.

Eu: Ştiu că nu e treaba mea, dar mă întrebam cum de un chip frumos ca al tău e mângâiat de o lacrimă rece ca cea pe care o văd acum pe obrazul tău?

Ea: Nici eu nu ştiu. Poate din cauză că sper că într-o zi, voi avea şi eu noroc şi să am parte de o inimă fericită.

Eu: În staţia următoare e o cofetărie foarte bună. Dacă vrei, te invit la o îngheţată şi să-mi mai povesteşti un pic.

Ea: Mi-ar plăcea, îmi spune privindu-mă în ochi, zâmbind.

Sfârşit.

Prind curaj după ce îmi imaginez conversaţia, mă ridic, fac un pas, doi, şi apoi în minte îmi mai vine un scenariu.

Scenariul numărul 2:

Mă aşez pe locul liber de lângă ea.

Eu: Ce vreme frumoasă a fost astăzi.

Ea nu schiţează niciun gest. Priveşte în continuare lung pe geam.

Eu: Ştii cumva ce staţie urmează?

Ea oftează, şi rămâne îngândurată. Ignorat cu desăvârşire, mă ridic, şi mă întorc pe scaunul meu.

Sfârşit.

Îmi dau în minte o palmă, parcă încercând să mă îmbărbătez. "Nu are cum să fie atât de rău". Zâmbind mă îndrept spre Ea, decis să aplic Scenariul 1. Totul decurge cum trebuie, şi reuşesc să o conving să vină la o prăjitură. Troleul se opreşte şi noi suntem în faţa uşilor care tocmai se deschid larg. Cobor primul şi mă întorc cu privirea sperând să o zăresc pe ea urmându-mă.... Însă tot ce văd, e mâna mea întinsă către tavanul garsonierei, şi soarele cald care îmi mângâie chipul. Acelaşi vis, aceeaşi fată, aceeaşi finalitate... "De ce nu esti lângă mine"...

Oda unui sentiment frumos

E noapte afara, o noapte placuta de vara. Nu pot dormi, deoarece nu i-am auzit vocea astazi, si ceva in mine nu pare in regula. Inima mea nu are stare, si imi cere socoteala cu fiecare bataie a ei. "De ce nu o pot auzi, de ce nu e aici langa mine?". Stiu ca inima da vina pe mine, ca eu sunt cel care ar fi trebuit sa o tina langa mine, insa nu am putut... Mi-e dor sa o vad langa mine, sa imi vad zambetul de cristal in ochii ei... Mi-e dor sa isi lase inima in grija mea, si eu pe a mea in mainile ei... 

Inchid ochii, si o iau incet la pas printre amintiri... Atat de multe, atat de frumoase, atat de departate... Ma uit la ceas, sperand sa fie aproape dimineata, insa au trecut doar 5 minute. E miezul noptii. 

Ma dau jos din pat, deschid geamul larg, si privesc cerul innorat. Un vanticel bate incet, si imi aminteste de briza marii. Ma si pot imagina pe nisipul cald al unei plaje, la umbra unui palmier, privind oceanul in care ea innota. Zambesc. O vad iesind din apa pe jumatate. Intinde mana, si jucausa, ma cheama catre ea. Zambesc, ma ridic, si cu fiecare pas care il fac catre apa, dau jos cate o haina de pe mine. Pasesc in apa...

Imi revin la realitate cand o ambulanta isi face simtita prezenta. Oceanul dispare, nisipul se scurge printre degetele mele. Si odata cu ele, si ea dispare. Oftez si ma intreb: "Oare te gandesti la mine?". Zambesc, si ma asez din nou in pat, adormind cu gandul la tine.

Telefonul ma trezeste brusc. Fara sa vad cine e, raspund. E vocea ei. 

-Buna, te-am trezit?

-Nu, tocmai ma asezasem in pat. Nu prea puteam dormi. Ce mai faci?

-Bine. Vroiam sa iti aud vocea.

Cand au auzit aceste cuvinte, inima incepe sa imi bata ca nebuna. Zambesc si ea simte asta. Imi revin, si cu o voce gingasa ii soptesc:

-E vina mea. Tocmai ma gandeam la tine, si cred ca ti-am transmis si tie starea asta.

-Deci e vina ta ca nu ai intrat in apa cand te-am chemat?

-Da, m-a trezit o ambulanta. Stai, de unde stii...

-Pentru ca eu sunt cea care te-a chemat in apa...

Ceasul suna. E 07:00. Ma trezesc buimac, si ma duc repede la telefon. Ma uit in agenda. Ultimul apel de la tine este de acu 3 zile.

Trist, dar cu un zambet pe buze, imi zic "A fost doar un vis". Agale ma ridic, ma indrept spre baie. Dau drumul la apa rece. Ma uit in oglinda si o senzatie de deja-vu ma cuprinde. Ma pregatesc de o noua zi fara ea, fara tine, scumpa mea...

In-love with the past,

E dimineata, ora 06 si ceva. Ceasul de la telefon inca nu a sunat, iar soarele incepe timid sa-si faca simtita prezenta pe cer. Deschid ochii, si ma simt ca si cum lumea la care ma trezesc, nu e lumea mea, si parca imi doresc sa adorm inapoi. Ma intorc cu spatele la geam si la tot, si inchid ochii. Nu trec nici 10 minute si adorm din nou.

Dupa scurt timp insa, sunt trezit brusc, de data aceasta, de alarma ceasului. E 07.00. Opresc alarma. Soarele deja e luminos, si razele lui nu ma mai lasa sa motai. Trebuie sa ma trezesc, altfel risc sa ma bronzez pe spate. Imi fac incet drum spre baie, ma spal repede pe ochi in speranta ca apa imi va spala un pic macar din somnul ce imi trage de pleoape. Insa... nu prea isi face treaba. Asa ca, somnoros, caut periuta cu mana, apoi tubul de pasta, si in cele din urma, gura mea. Dupa inca 5 minute, termin cu procesiunea de dimineata, si ies din baie un pic mai treaz decat cand am intrat.

Ma intorc in dormitor, si patul inca nefacut ma cheama inapoi. Rezist insa eroic, si fac repede patul. Deschid dulapul, fac o scurta incursiunea in el, dupa care ies cu tinuta pentru ziua respectiva. Ma imbrac, si ma indrept apoi spre bucatarie. O felie de margarina cu dulceata, sau poate doua si gata. Ma incalt si ies pe usa. Trec pe langa lift, si imi zic "Mai bine pe scari, ma trezesc si eu mai repede". Dupa inca 30 minute, ajung la servici. Deschid calculatorul, imi umplu paharul cu apa de "La Fantana", si o senzatie de deja-vu ma compleseste. O noua zi de munca, o zi asemanatoare cu cea de ieri si cu cea de alaltaieri...

Minutele trec apasator, ca si boabelede nisip dintr-o clepsidra, iar orele par a fi mai incapatanate ca un copil de 2 ani intr-un magazin de dulciuri. Intr-un tarziu, cele 8 ore si ceva trec. Imi iau la revedere de la servici pe ziua de azi, si obosit, imi fac drum spre garsoniera.

Un film, si ceva mancare gatita, un pic de TV si ceva gaming, si ziua se termina. Incerc sa tin geamul deschis, fara sa intre nicio zburatoare a noptii in camera, insa in seara asta una a intrat. Si vanatoarea incepe. Dupa 30 de minute, se termina vanatoarea si specia superioara a castigat. E ora 22 si un pic, aproape 23. Mi-e somn... Adorm privind luna pe geam.

Brusc, ma trezesc intr-o alta lume. Nu apuc sa deschid ochii, si un miros de paine prajita ma invaluie, paine prajita si ceai. Deschid ochii larg si nu reusesc sa vad afara, caci jaluzelele erau trase. Zambind ma furisez pana in bucatarie, unde o masa mare ma astepta. Totul era atat de bun. Totul era cald si primitor. Se aude o voce de femeie, ce instictiv imi face inima sa tremure. Era vocea mamei mele care-mi spunea sa ma grabesc, sa nu intarzii. Iau o felie de gem cu paine prajita si in timp ce fug spre baie, ma opresc in fata oglinzii pe hol. Eram eu, insa aveam 4 ani... Am zambit, si mi-am vazut de ale mele, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. In 20 de minute, era pe usa, si ma duceam la gradinita...

La gradinita, era o galagie placuta. Educatoarea ne pregatise un joc nou si toti abia asteptam sa primim puncte rosii, si nu negre... Timpul se scurge ca si apa unui rau. Orele se duc, si deja programul s-a terminat. E dupa-amiaza si eram la masa. Mananc in fuga caci afara erau prietenii mei care ma asteptau sa ne jucam. Mingea era la mine, asa ca nu puteau incepe fara sa o aduc eu. Era o zi de toamna, insa era calduroasa. Numai buna de pierdut timpul. Dupa zeci de zambete si sute de minute, deja se insereaza, si fiecare se indreapta catre casa lui. Ajung si eu acasa, unde o masa calda si buna ma astepta alaturi de ai mei... Mai tarziu, obosit, adorm zambind in patul meu.

Nu trece mult timp insa, si ma trezesc iar. O lume gri ma intamplina de data aceasta, cu un soare rautacios... Inchid ochii, si ma ciupesc... Deschid ochii, si nimic nu s-a schimbat. Cu un zambet melancolic, ma ridic din pat...

Adoptie de inima

Intr-o zi cenusie de toamna, un cuplu intra in centrul de adoptii. Aveau programare pentru ora 11.00 . Ajunsi, se aseaza pe scaunele din fata biroului si asteapta. Dupa 20 de minute de liniste nimeni nu apare.

Tanarul: Nu cred ca mai vine nimeni. Poate ar fi mai bine sa plecam.
Tanara: Nu plecam. Mai asteptam un mic. Nu pot sa cred ca vrei sa renunti atat de repede dupa ce toata seara am discutat despre asta. Mereu renunti.
Tanarul: Bine, mai asteptam.

Trec inca 10 minute si o femeie in varsta apare in peisaj. Zgomotele tocurilor pe cimentul podelei se auzeau de la departare. Poc, poc, poc, poc era sunetul ce il auzea pe tanarul, si fiecare pas al femeii era sinonim cu un fir de par smuls din barba. Pic, pic, pic, pic era sunetul ce il auzea tanara, insa pentru ea, fiecare pas era o picatura de ploaie de vara pe pielea ei dezgolita. Ajunsa in dreptul celor doi, femeia se prezinta si ii invita inauntru.

Fata se ridica prima si e urmata indeaproape de baiat. Intrati in birou, vad trei scaune. Doua unul langa celalat, si al treilea privindu-le pe cele doua. Femeia se aseaza pe scaunul acela, lasandu-i pe cei doi sa se aseze pe celelalte doua, unul langa celalalt.

Femeia: De cat timp sunteti impreuna?
Tanara: De doi ani.
Femeia: Si cum v-ati cunoscut?
Tanarul: Intr-o zi de vara, in timp ce priveam aceeasi stea din parti diferite ale Planetei.
Tanara: Mereu iti place sa exagerezi. Eram in blocul de visavi, si intr-o seara, dupa ce am fost vecini ani de zile, m-a vazut in timp ca stateam pe banca in fata blocului.

Femeia zambeste si isi noteaza ceva intr-un carnetel. Tanarul incearca sa traga cu ochiul, insa nu vede nimic.

Tanarul: Care credeti ca sunt sansele noastre sa primim aceasta inima?
Femeia: Asta depinde numai de voi. De ce ati avea nevoie de o inima?
Tanara: La inceput, in relatia noastra erau doua inimi, si amandoua dansau in fiecare noapte, in timp ce noi ne priveam de la geamurile apartamentelor. Acum insa, inima lui e pe jumatate dedicata serviciului si altor activitati, si cealalta jumatate o imparte cu mine.
Tanarul: Si tu ti-ai pierdut jumatate din inima. Acum nu ma mai privesti cu aceeasi pasinue ca la inceput. Inainte, daca iti aduceam o floare, mai intai o miroseai si apoi ii cautai un vas cu apa in care sa o pui.
Femeia: Deci, motivul pentru care doriti o inima, e ca sa completati jumatatile pierdute de voi?
Tanarul: Da.
Tanara: Da.
Femeia: Nu o primiti, imi pare rau.
Tanarul: De ce?
Femeia: Pentru ca atunci cand v-am vazut asezati pe acele scaune, mi-am dat seama ca nu stiti ce aveti. De asta am si intarziat. Am sperat ca veti pleca. Ganditi-va un pic. De ce sa luati o inima, sa o rupeti in doua si sa vi le completati pe ale voastre, cand e mult mai simplu sa va uniti jumatatile voastre si astfel sa fiti completi amandoi?

Tanara se uita zambind catre tanar. Tanarul zambeste si el.

De multe ori, solutiile la probleme le avem in noi insine, insa e nevoie de o pauza, o privire de dinafara pentru a o gasi.

Ganduri din fata biroului (II)

Ce mult a trecut de când eram în băncile liceului, când umblam după caiete pentru a-mi completa temele, când mă întrebam dacă oare astăzi e ziua în care o să primim lucrare de control... Ce mult a trecut de când nu am mai văzut un catalog sau absenţe încercuite. Acum, totul pare mult mai simplu şi asta cam face ca totul să-şi piardă din farmec.

" Sunt zile în care sunt invidios pe câinele care doarme la noi în birou. Sunt invidios pentru că primeşte toată atenţia atunci când are nevoie de ea. Sunt invidios pentru că din când în când îl mai aud sforăind în timp ce neuronii mei se aprind şi se iau la harţă în faţa tastaturii... "

" Deja începe a 8-a luna de servici şi concluzia la care am ajuns e că serviciul e 30% creaţie şi 50% muncă. 30+50 = 80% ; vă întrebaţi unde sunt restul 20% ? Ei bine, sunt în abilitatea de a face ca cele 50% să pară mai uşoare. "

" Internetul e prezentat ca un infinit. Însă, eu am ajuns la capătul lui. Nu e infinit, ci e chiar foarte finit şi mic. Cândva, parcă era mai interesant când dădeai întâmplător peste o cunoştiinţă. Acum, Facebook are grijă să îţi bage în listă pe absolut toţi oamenii pe care e posibil să îi cunoşti, sau chiar dacă nu îi cunoşti. Nu spun că e un lucru rău, însă e ciudat să întinzi mâna (sau mouse-ul) şi să primeşti ce vroiai. "

" S-a mai dus o zi, o altă zi care parcă am mai trăit-o de vreo 30 de ori până acum. O altă zi fără tine. De data asta însă, o zi care mi-a amintit că iarna e pe terminate. Sper să vină şi alte zile, zile cu soare, zile în care să nu mai văd dimineaţa porumbeii îngrămădindu-se pentru a se încălzi. Nu mi-e dor de vară... mi-e dor însă de noptile de vară. "

Baiatul invizibil

E dupa-amiaza, si lumina soarelui se strecoara incet printre draperii. Camera e goala, si langa geam era un birou. Era biroul tanarului nostru.. Langa tastatura, pe birou, era un stilou. Il primise cadou cu ani in urma, insa nu-l mai folosise de luni de zile. Tanarul se aseaza la masa, si ridica stiloul. Se uita un pic in jur. Nimic nu se misca, nimic nu se vede. O raza de lumina ajunge la el. Se uita atent si observa ca se reflecta de pe o foaie alba, A4. Incet, intinde celalata mana sprea ea, si observa ca nu are nici macar un punct pe ea, e neatinsa. Un stilou nefolosit, si o foaie nescrisa... un tablou mai trist nu s-ar putea. Asa ca, aduce foaia langa stilou si incepe sa asterne cuvinte pe ea.

Scumpa mea,

Ce mai faci? Ma gandeam la tine, si vroiam sa-ti trimit un zambet pentru inima ta. Singura cale sa fac asta, ar fi sa il astern pe hartie. Asa ca asta o sa si fac. Hope you`ll read this.

Ce mai faci? Eu abia m-am trezit, si gandul mi-a fugit la tine, ca in fiecare dimineata. Asta poate pentru ca am adormit cu gandul la tine si implicit, zambind. Sa stii ca te-am visat aseara, te-am visat in bratele mele. Era cald si bine. Eram afara. Era frumos si stateam pe o banca. Amandoi aveam cate un zambet pe buze, pe care ni-l puneam fiecare pe buzele celuilalt, si cate o prajitura in mana. Era o clipa perfecta. Daca as fi putut, as fi taiat cu foarfecul acel moment, si l-as fi inramat langa inima mea, dar nu pot decat sa-l pastrez ca si amintire.

Mi-e dor de tine. As vrea sa dau timpul inapoi, si sa-ti pot oferi tot ce ai fi meritat, dar timpul e ca si apa, niciodata nu isi schimba sensul. Imi pare rau ca nu am stiut sa te tin langa mine, imi pare rau ca ti-am promis ca voi fi tot ce ai nevoie... Imi pare rau ca nu am apucat sa te sarut inca o data. Mi-au ramas doar amintirile, mi-au ramas doar visele, si mi-a ramas o parte mica din inima ta. Sa stii ca imi lipsesti mult, si nu stiu cum sa umplu golul lasat de tine in bratele mele.

Near you, I was happy. Near you I was a dreamer again... Every single night my heart would wander off, only to find your window. A piece of my heart will always be yours, and all my dreams right now, are forever linked to you. I miss you, my hear misses you... You made us both smile...

I miss you.
I miss us.
I miss to feel how our lips touch.

Your little wolfy.

Odata scrisoarea incheiata, o lacrima cade pe foaie, chiar dupa fraza de incheiere. Un pic din cerneala se scurge in ea, si capata o culoare albastra. Tanarul citeste scrisoarea cap coada, zambeste cu coltul gurii, inchide ochii, si o pune deoparte. Se ridica de la masa, si pe masura ce se indeparteaza de scrisoare, tanarul devine invizibil, pierzanduse in ziua ce abia incepuse.

Poate va intrebati de ce disparuse tanarul? Pentru ca inima lui era acum in acea scrisoare. Pentru ca acolo era singurul lucru care il facea unic, si pentru ca ea era singura persoana ce l-a facut sa se simta special. Acum fara ea si fara inima lui, era un simplu oarecare, un simplu omulet.

Teorema unui sentiment

Sa dau dovada ca totusi, am absolvit o facultate de Matematica-Informatica, m-am gandit sa va zic teorema mea, gandita azi si demonstrata in timp.

Se ia un sentiment. Pe langa senzatie, acest sentiment este definit de durata si intensitate. Lungimea se masoara in secunde, si intensitatea in numarul de persoane afectate. Asadar, folosind aceste doua aspecte, putem spune ca un sentiment are o lungime (durata) si o latime (intensitate), si deci are o arie ( = lungimea x latimea ). Partea frumoasa, abia acum incepe, dar presimt ca vreo 50-60% din cititori deja nu vor ajunge aici niciodata. Pacat.

Teorema mea suna cam asa: Daca un sentiment A are o arie X, atunci el poate fi transformat intr-un sentiment B avand aceeasi arie X, daca si numai daca A si B sunt sentimente ce au la baza aceeasi senzatie.

Cu ce ne ajuta teorema asta? De exemplu. Se ia un sentiment provenit din tristete. El poate avea o lungime sa zicem de un o ora si o latime imensa, sau altfel spus, afecteaza toate persoanele cu care intri in contact. Putem transforma sentimentul acesta in altul, tot provenit din tristete, insa care sa dureze sa zicem, o zi, si sa afecteze doar 50% din persoanele cu care intri in contact.

De ce ar conta asta? Aici e partea cu adevarat interesanta si importanta: cu cat latimea unui sentiment e mai mare cu atat mai permanente sunt urmarile ... Unele sentimente e bine sa fie transformate pentru a li se micsora aria, altele dimpotriva, transformate pentru a li se mari aria. Teoremele exista doar ca si unelte, daca le folosim sau nu, depinde de noi insine....

Ganduri din fata biroului (I)

"Sentimentele mele sunt scrise cu o pana smulsa din aripile vantului, inmuiata intr-o calimara in forma de inima si asternute pe paginile vietii mele. "

...

"Astazi eu nu pot scrie ce simt, decat tastand nebuneste litera dupa litera, uneori necitind ce a rezultat dintr-o astfel de zvacnire de cateva secunde. Mi-e dor de stiloul cu care am scris 5 an ide zile, intre clasele 1 - 5. Era un stilou clasic, fara rezerve de care te rugai sa nu explodeze cand le schimbai. Era un stilou care ma fascina, caci de fiecare data cand scriam, priveam cum se arcuia penita si cum incet, literele si numerele capatau forma. Ueori mi se intampla sa fiu atat de captat de acest lucru, incat asteptam cu entuziasm urmatoarea litera, uitand ca mana mea si mintea mea erau cele ce ii dadeau nastere."

Reteta unei povesti

Un caiet, un stilou, o limba ce poate fi scrisa, si o mana care sa le stranga pe toate si sa le dea un rost. Aceasta este o parte din reteta unei povesti. Se ia caietul si se incepe o fila noua. Se alege un titlu sau cel putin se pune unul de forma, pentru a da un nume acestei povesti, caci o poveste fara nume e ca o lacrima fara sentimentul care sa o fi nascut. Incet incet, se contureaza pe rand personajele din poveste, urmand apoi a fi puse intr-o lume in care ele sa se simta in largul lor.

Poveste fara sfarsit

Povestea noastra se desfasoara in trecut si se termina in viitor. In prezent insa nu se intampla absolut nimic. Personajele s-au intalnit in trecut, si au murit in trecut, povestea lor ramanand neterminata. Si totusi, orice poveste are un final. Erau tineri, insa lumea din jurul lor era plina de ura si teama. Era perioada razboiului, Al Doilea. Multe lacrimi de sange peste tot, popoare ce-si plangeau barbatii, popoare ce-si plangeau copiii... Cum poti incepe o poveste in aceste timpuri, cum poti fi ignorant de tot ce se intampla in jurul tau? Un baiat si o fata insa, in floarea varstei, pot face asta. Se stiau de cand erau mici, au copilarit impreuna. Primul lor sarut si prima lor cearta a fost cu celalalt. Erau indragostiti, cu toate ca restul omenirii era indoliata. Suna egoit din partea lor, insa daca stati sa va ganditi, daca cineva nu tine steagul sperantei sus, atunci care mai e rostul...

Zi de zi, se duceau la cursuri impreuna, la aceeasi scoala, cu colegii lor, insa in fiecare saptamana, unul cate unul dispareau, plecand sa lupte. Tanarul vedea lucrul acesta si il framanta. Tanara simtea ca secunda se apropie, insa incerca sa o ignore, sperand ca totul se va termina pana ca ea sa vina. Povesti de eroism curgeau dinspre front, povesti cu titani ce infrangeau de unii singuri batalioane intregi... Povesti ce alimentau framantarile tanarului. Insa era de ajuns o privire in ochii ei pentru a domoli focul din el. Ea era motivul pentru care nu el putea sa faca nimic. Ea era intregul lui univers si vroia sa o stie in siguranta, cum altfel decat ramanand alaturi de ea. Tanara stia ca inima lui era casa ei, si fara el langa ea, ar fi fost singura. Parintii lor erau fie pe front, fie lucrand in fabrici. El facea din cand in cand mancare si ea obisnuia sa se amuze pe tema asta. Zilele se scurgeau lent, si noptile si mai lent. Ziarele anuntau finalul razboiului, insa zvonurile erau mult mai pesimiste. In aer se simtea miros de sange, in cer se vedeau oglindite lacrimile lasate in urma de toti cei ce nu au apucat sa-si revada familiile. O furtuna se apropia, o furtuna ce avea sa schimbe multe.

Ziua a inceput precum oricare alta, cu tanarul la fereastra fetei, cu o floare proaspat culeasa si cu un sarut care o astepta. Ea il aude strigand-o si iese pe geam. Il vede si ii spune sa astepte putin ca nu e inca pregatita. Neavand de ales, tanarul intra in casa peste fata, in timp ce aceasta isi alegea tinuta. O surprinde in halatul de baie, o ia in brate, o saruta cu foc, apoi ii da floarea. Ea ia floare si il saruta, il ia de maini si se arunca in pat. Cerul era senin precum apa din paharul in care acum era floarea pusa. Se uitau unul in ochii celuilalt. "Mi-a fost dor de tine". Fata sare din pat si se inchide in sifonierul cu haine. Dupa 20 de minute iese. Tanarul nu mai era in pat, ci o asptepta dupa usa. O ia in brate speriind-o, insa ea rade si il saruta. Se impinge in pieptul lui, si el ii da drumul. O pirueta, doua... se simte precum o printesa. Tanarul o admira, ii zambeste si ii spune: "Esti frumoasa". Tanara emotionata ii zambeste, il ia de mana, si coboara in viteza scari pana jos. Mereu a stiut cum sa o faca sa se simta cea mai frumoasa, mereu a stiut sa o aprecieze... Mereu a iubit-o si ea l-a rasplatit cu aceeasi moneda.

Ajungand langa cladirea unde invatau ei, citesc un afis: "Cursurile se suspenda pe termen nelimitat". Usa era inchisa si nimeni nu parea a fi in cladire. Tanara il strange de mana pe baiat:"Am un presentiment". Tanarul ii zambeste, chiar daca si el simte ceva in neregula. O ia de mana si ii propune o cina in seara asta in oras. Tanara accepta doar daca dupa, se retrag la ea acasa pentru desert. El accepta si o conduce pe fata pana acasa la ea. Sub pretextul ca se duce sa se aranjeze, o saruta si se grabeste sa plece in oras sa caute un restaurant si un cadou. Restaurante erau multe insa preturile il faceau sa caute in continuare. In cele din urma, cumpara cate ceva de la un magazin de langa el, lumanari, un vin dulce, si face din casa lui un restaurant in toata regula. Seara se asterne peste oras, emotiile cresc in sufletul fetei. Cineva ciocaneste la usa. Era el. Fata coboara intr-o secunda. Jos ajunsa se opreste in spatele usii si intreaba:"Cine este?". Tanarul zambeste si ii raspunde: "Valetul domnisoara, am venit sa va conduc catre stapanul meu". Fata deschide usa, si cu o atitudine de regina, ii intinde mana spre a fi sarutata. El se apleaca si ii saruta mana. Ea chicoteste, moment in care el se ridica brusc si o ia in brate. Una - doua piruete... Erau un cuplu frumos.
Tanarul o leaga la ochi si o conduce pana la restaurantul lui. Ajunsa sus, o aseaza pe scaun si ii dezleaga esarfa de la ochi.
- Iti place? , intreaba temator tanarul.
- E mai frumos decat ma asteptam. Si mirosul. Nu-mi zi ca ai gatit...
- M-a ajutat mama inainte sa plece, asa ca de data asta nu ai ce-mi reprosa.
- Ramane de vazut.

Seara decurge in aceleasi toane de ironie pe seama mancarii, insa ce e drept, era buna. Lumanarea se topeste sub presiunea zambetelor celor doi ce umpleau intreaga camera. Tanarul se ridica si strange masa... Tanara vine si il ajuta sa spele vasele. Odata asezate farfuriile la locul lor, fata ii zice: "Ma duc dupa desert". Tanarul vine incet catre fata, scoate esarfa pe care i-o legase cand a adus-o la el, si i-a soptit la ureche:
- Gaseste-ma.
El se indeparteaza si se duce sa caute un disc. Intre timp, tanara cauta sa dea de el, ascultand tot ce se intampla in jurul ei. Merge ea ce merge, se impiedica si cade pe canapea. Tanarul vede asta, si se apropie incet de fata, nelasand-o sa isi desfaca esarfa. O saruta pe buze si ii spune: "Stai inca un pic cu esarfa." Fata sta cuminte asteptand parca ceva. Tanarul ia discul si il pune in gramofon. Un vals lent umple camera incet, inconjurand trupurile celor doi. Tanarul se apropie de fata si ii da esarfa de la ochi. O saruta si o priveste tandru. Ea se face mica mica si se cuibareste la pieptul lui, in timp ce se lasa purtat de tanar pe acordurile gramofonului.
- Tii minte cand m-ai sarutat prima oara? Aveam 10 anisori si tu 8. Mi-ai dat un pupic pe obraz cand ti-am dat marul meu.
- Tin minte, dar nu de asta te-am pupat. Imi placea de tine ca erai singului baiat care se juca cu mine.
- Si mai tii minte cand am stat toata noaptea in foisor ca sa prindem rasaritul de soare?
- Tot ce tin minte e ca de fiecare data cand dadeam sa adorm, tu ma sarutai lung lung, si eu ma simteam ca frumoasa din padurea adormita in acele clipe, printul meu.
Se face liniste, si cei doi asculta valsul ce inca nu s-a terminat. Danseaza incet pe acordurile inimilor lor de data asta... Totul insa se opreste intr-o secunda. Sirenele pornesc si luminile se inchid in intreg orasul. Totul se opreste, totul ingheata. Tanarul fuge spre geam si o uita pe fata.
- Unde esti?
- Aici, vin imediat.
- Nu te vad.
- Gata gata, sunt aici. Am fost sa vad daca e vreun pericol. Si nu e.
- Sa nu mai pleci asa...
- Promit.
Fata il saruta incet incet, si el o ia in brate. In lumina lumanarii cei doi par o fantoma, ce incet dispare in intuneric in drumul lor spre dormitor. Dupa ce trece pragul cu ea in brate, ii sopteste:
- Inainte sa inchid usa, sa stii ca maine o sa-ti cumpar 20 de trandafiri rosii, cate unul pentru fiecare an in care ai fost alaturi de mine si m-ai suportat.
- De-ar fi sa ma pot intoarce in timp, tot pe tine te-as alege de fiecare data, caci tu esti casa mea, si la pieptul tau as vrea toata viata sa stau.
Usa se inchide un urma lor, lumanarea isi da ultimile clipe de lumina. Acum, povestile nu-si mai au rostul, caci pentru ce urma sa se intample nu exista cuvinte care sa poata transpune sentimentele celor doi... In acelasi timp, insa pe masa din casa fetei, prajitura statea cuminte si isi astepta mesenii...

E dimineata. Ochii i se deschid mari, si tanara intinde mana catre dreapta ei, insa patul era gol. Se intinde ca o pisicuta si il striga dar acesta nu raspunde. Se uita in jurul ei, insa patul nu ii era plin de flori si nici in jur nu mirosea a trandafiri.
- Stiam ca o sa uite.
Se ridica incet si isi ia un halat pe ea, halatul lui. Iese pe geam si vede lume agitandu-se si fugind. In oras era un nor de fum... In striga din nou, insa el nu raspunde.
- S-o fi dus sa ajute cu ceva.
Se imbraca repede cu hainele care a fost aseara, si ciufulita iese in strada. Incearca sa opreasca pe cineva sa intrebe ce s-a intamplat, insa nu reuseste. Se pierde in multime si se lasa purtata de ea catre locul de unde iesea fum. Era floraria de unde tanarul lua mereu flori. Ea se uita in jur, insa nu il vede nicaieri. Intreaba pe cineva care statea langa ea:
- Ce s-a intampla?
- Azi dimineata o bomba a cazut pe florarie. Era lume inauntru.
- Cine??? Cine era inauntru???
- Nu stiu...
Inima fetei se face mica cat un purice. Ochii i se paiejenesc, pielea i se face ca de gaina... Cade in genunchi si nu poate crede ca asta e realitatea. Se ciupeste, insa nu se trezeste. Ceea ce traieste e real... Cineva o ridica in picioare, si o intreaba daca se simte bine. Fata nu mai aude nimic, nu mai intelege ce se intampla cu ea... Nu isi mai simte trupul, nu isi mai poate controla instinctele. Cade in genunchi cu mainile la ochi plangand... Cei din jur ii fac loc, si incearca sa o intrebe ce s-a intamplat. Insa niciun raspuns.

Din multime cineva isi face curaj, o ridica in picioare si ii da o palma. Pentru o secunda, fata isi revine, si ii zareste chipul. Era in fata ei, era in regula... nu patise nimic. Il strange in brate si il saruta:
- De ce ai plecat de langa mine. Am crezut ca ai patit ceva. Am crezut ca te-am pierdut pentru totdeauna.
- Ma scuzati, insa nu stiu despre ce vorbesc.
Uimita de raspuns il priveste din nou, si era un necuoscut.
- Vroiam doar sa aduc cu piciorele pe pamant domnisoara. Nu stiu ce s-a intamplat, insa nu e timp de plans. Luati o galeata si ajutati-ne.
Fata incremeneste. Ia galeata insa nu stia ce sa faca cu ea. Incet, cu galeata in mana, se indreapta catre casa de unde plecase, catre patul unde s-a scris povestea ultimei nopti de dragoste. Era o statuie ce insa se misca. Ajunsa in casa, se intinde in pat si incepe sa planga mai puternic ca niciodata... Nu se putea opri, nu se putea controla. Mirosul lui era peste tot, pe pielea ei, pe hainele ei, in inima ei. Se decide sa faca un dus, insa cu putin folos... El a ramas cu ea si va ramane pe vecie...

Anii au trecut si tanara s-a casatorit, a avut copii, si acum e batrana. Si-a iubit sotul, si el a iubit-o pe ea. Acum asteapta nepotii in pragul casei. Insa povestea ei s-a incheiat cu multi ani in urma, odata cu el...

Povestile nu au un final agreat de toata lumea, si mereu cineva va gasi ceva in neregula, insa un final e un final, si el trebuie acceptat... Povestea aceasta insa nu a avut ocazia sa se incheie, si nu se va incheia niciodata, poate doar candva, undeva, in viitor...

Intotdeauna

O noapte de vara, doar in doi... Ne jucam de-a v-ati ascunselea prin casa. Castigatorul ia ultima lingura de inghetata. Intri pe varfuri in dormitor crezand ca ma vei gasi acolo. Camera era insa goala. Geamul intredeschis, lasa doar un pic de vant in camera, destul insa cat sa umfle draperiile care erau trase. Cerul afara era innorat, insa se putea observa ca era luna plina. Becurile din camera erau inchise, afara intuneric precum cerneala. Insa din cand in cand, cate o raza de luna se strecura si lumina tot. Dai sa te intorci si de nicaieri apar si te prind in brate. Tresari si tipi, dar cand imi simti bataile inimii te linistesti si razi.

- Deci am castigat?
Zambesc si te invit sa-ti revendici premiul. Pe pat observi un trandafir. Seamana cu cei din fata casei. Te intorc si te propii de pat. Te asezi ca pe o banca pe marginea lui. Ma asez langa tine. Scot din buzunar o esarfa si ti-o pun la ochi. Termin de legat, si te iau de mana. Te ridic, si incet, strecor mana mea din a ta, si ma pierd prin camera. Primul tau instinct e sa duci mana la spate sa te dezlegi, insa nu o faci. Razi, insa nu te misti, nu te intorci... Doar astepti... Incet, vin si te sarut pe buze...
- Mi-am papat premiul... Raule...
- Nu l-am papat, doar l-am imbunatatit.
- Cum?
- Astepta si vei vedea.
Te sarut pe gat, Si iarasi ma pierd in camera... Te privesc cateva secunde. Erai imbracata intr-o camasuta cu nasturi, si niste pantaloni de pijama... Insa la fiecare raza a lunii care patrundea in camera, tu parea goala, cu o aura luminoasa in jurul trupului tau. Incet, te strang in brate si te sarut pe gat acolo unde era desfacut ultimul nasture. In sus, tot mai sus, pe obraz, pana pe buze, insa cu fiecare sarut, desfac si cate un nasture de la camasa ta... Pana ajung la buzele tale, termin toti nasturii. Te iau in brate, si te intind pe pat. Iti dau jos esarfa de la ochi. Te privesc si ma privesti... Imi zambesti timid. Iau trandafirul pe care il dadusem deoparte si cu el conturez si urmez fiecare linie, fiecare curba a trupului tau... Cand in sus, cand in jos, insa de fiecare data, dand cu petalele ei, cate un pic din camasa desfacuta la o parte. Pieptul ti-e gol, si luna il umple de lumina. Tu cu mainile tale, incerci sa ti-l acoperi. Zambesc, si las floarea deoparte. Vin spre tine, si te sarut pe buze lung. Iti indepartezi mainile de pe trup, si le asezi pe chipul meu, prin parul meu. ma opresc din sarut, si ma uit la tine zambind. Incep sa inchei fiecare nasture, lasandu-l doar pe cel mai de sus desfacut, intocmai cum erai inainte. Te iau in brate, si cand sa ma ridic cu tine din pat, te intinzi dupa floare.
- Era cat pe ce sa te scap, si cadeam si eu.
- La bine si la rau trebuie sa ma urmezi...
Radem... Te duc, afara, pe canapeaua de pe terasa. Te cuibaresti la pieptul meu imediat ce ne asezam. ma uit la tine, si pari a te simti vinovata.
- Ce s-a intamplat?
- Nu esti suparat, nu?
- Pentru ce?
- Pentru ca suntem aici si nu inauntru... Stii tu...
Rad...
- Stai linistita...
Zambesti si strecori o mana in buzunar, de unde scoti esarfa si ma legi la ochi cu ea... Apoi fugi pe iarba din fata casei...
- Cauta-ma.
- Stii bine ca te voi gasi...
Ma riric, buimacind, cautand un reper. In cautarea mea insa am ajuns pe scari si inevitabil, am ajuns cu fundul pe pamant. Vii intr-o graba razand, ma dezlegi si ma saruti.
- Te-ai lovit?
Te iau imediat si te rostogolesc pana in iarba de langa noi... In par sunt zeci de fire de iarba proaspata, insa in ochii tai se reflecta intreg universul. Radem si zambim. Te sarut pe locul unde nu a fost inchis cel mai de sus nasture, si incet urc spre buze. Tu strecori mainile, si incet, iti desfaci cate un nasture de la camasa...
- Promite-mi ca orice s-ar intampla, vei fi mereu aici cu mine.
- Voi fi... intotdeauna.

Monolog in miez de noapte (II)

Putine lucruri se pot spune despre o poveste in curs de creare: e nevoie de un subiect, e nevoie de personaje competente, e nevoie de o limba adecvata, de un decor perfect si de un narator care sa patrunda adanc in sufletul personajelor. Dar nicaieri nu se precizeaza despre narator, ce ii ramane de facut dupa ce povestea se termina... Ce se intampla cu acea voce care capata viata, si traieste fiecare lacrima a personajelor, care simte saruturile dulci pe inima lui, care imparte fiorii din stomac cu indragostitii din poveste... Nimic, naratorul trebuie sa fie o masinarie, care doar sa interpreteze, sa completeze, sa nu existe.

Uite asa se intampla si in realitate, unde naratorul e unul din personaje, unde unul traieste uneori si sentimentele celuilalt, dar si pe ale sale, unde el povesteste si e si personaj. E ca si cum ai putea avea un creion, si orice ai desena ar prinde viata. Ma trec fiori cand ma gandesc la posiblitati... nenumarate.

Prima, as schimba harta Romaniei, a doua, as schimba anotimpul. As pune mai multe stele pe cer, si as face luna ma mare. As desena flori in desert, si copaci pe valurile marii... As desena o fereastra in camera mea, care sa dea in camera ta, sa te pot privi de fiecare data cand mi-e dor de tine. As sterge toate barierele, si toate razboaiele, as sterge toate lacrimile din lume. Cate nu as face cu un asa creion, insa el e doar in povesti real, si la fel si armonia...

Insa ce am fi daca nu optimisti incurabili? Stiu raspunsul, pesimisti convinsi :) ... Dar ce am face daca paharul nu ar fi pe jumatate plin? Stiu si aici raspunsul, l-am umple numa pentru a-l bea pe jumatate... Dar iar si iar si iar... intrebari o mie si raspunsuri mai putine... insa, ce suntem noi daca nu oameni, meniti sa fim naratorii povestii noastre din clipa in care ne indragostim pentru prima oara... Naratori sau personaje, si povesti reale. Alfel spus, viata noastra-i o poveste, si doar ce-i meritosi pot deveni personaje din ele.

Povestile nu sunt doua la fel niciodata, chiar daca personajele uneori sunt aceleasi...

O petrecere in miez de vara

Te-am visat... te visez mai mereu, insa niciodata nu-mi amintesc decat o fractiune. Aseara insa, te-am visat cu adevarat dupa multe luni. Eram in mijlocul unei camere, o petrecere pare a fi, in jur si tu apareai si dispareai imediat. Erai agitata, parca nu-ti mai vedeai capul de griji. Eu nu inteleg ce se intampla... Ma opresc, inchid ochii, trag aer in piept si totul devine limpede. Era o petrecere acasa, si erai gazda. Deschid ochii si te vad oprita in fata mea.

- Vii sa ma ajuti sau ce faci?
- Imediat. Zi-mi ce am de facut.
- Tine astea si du-le acolo, apoi ai grija ca se termina bauturile si aperitivele...
- Bine bine. Linisteste-te, ma ocup imediat de tot.
Zambesc si ma duc sa rezolv problemele. Termin si ma duc sa te caut, insa nu te gasesc. Pe jos, toti se intretin cu discutii banale, care danseaza, care rememoreaza tineretea... Insa tu esti de negasit. Urc la etaj. O liniste sinistra. Becuri inchise, insa e de inteles, e dupa-amiaza de vara totusi. Intru in dormitor si te vad intinsa in pat cu fata la cearsaf.
- De ce te ascunzi?
- Am obosit...
Ma asez langa tine, si te imping pana ajungi cu fata in sus. Ma asez deasupra ta, privindu-te.
- De ce ai organizat petrecerea asta?
- Sincer, nu mai stiu. Aveam nevoie de ceva...
Zambesc si te sarut. Te opresti din vorbit. Sarutul se termina si imediat incepi sa vorbesti... Te sarut din nou si te opresti iar, si din nou dupa ce ma opresc o iei de la capat. Asa ca ma asez langa tine, privind peretele, furisandu-mi mana pe sub tine si apropiindu-te de mine, pana ce ajungem ureche langa ureche. Ma intorc spre tine, si te intorci spre mine. Te opresti din vorbit si zambesti. Te sarut, si tu ma strangi in brate.
- Hai jos ca te asteapta lumea.
- Vin imediat, numai sa ma spal putin pe fata.
- Bine. Ma duc sa iau pulsul multimii.
Sar din pat, si ma indrept spre usa. Tu erai intinsa in pat, pe mijloc. Erai ca un ingeras... Ma opresc in tocul usii si zambind ma intorc spre tine.
- Sigur vrei sa coboram? ...
- Du-te si nu mai comenta, imi zici zambind.
- Bine bine, dar sa nu zici ca nu am incercat.
Trec 10 minute, trec 15 minute. Tu nu esti de gasit pe jos. Urc sus, si camera e goala. In baie se vede lumina aprinsa. Intru si te gasesc spalandu-te pe chip, cu fata la oglinda si cu spatele la usa.
- Ce faci?
- Nu pot... nu pot sa cobor.
Oftez, si incet ma apropii de tine. Te strang in brate, in timp ce tu suspini. E liniste, si nimic din ce se intampla jos nu mai ajunge la noi.
- Ce se intampla cu tine?
- Nu stiu...
Te sarut pe gat, incet, ca si cum ti-as numara bataile inimii.
- Opreste-te, ce faci?
- Nimic, iarta-ma.
Dau sa ma indepartez de tine, insa intr-o fractiune de secunda, ma apuci de mana, si cu chipul in jos, fara sa ma privesti imi zici:
- Te rog, nu pleca...
- N-am plecat atatia ani de langa tine, asa ca nu voi face asta acum...
Te intorc cu fata la mine, si cu prosopul iti sterg apa si lacrimile de pe chip, si tot machiajul odata cu el.
- Buna ziua domnisoara, de cand nu te-am mai vazut asa frumoasa si tanara. Hai jos ca vreau sa ma mandresc cu tine.
Zambesti, ma saruti si iesi pe usa inaintea mea, lasandu-ma cu ochii inchisi asteptand parca un sarut mai lung. Zambesc fara sa deschid ochii, si apoi ii deschid si vin dupa tine. Te prind inainte sa cobori scarile. Toti ne privesc. Tu chicotesti, eu zambesc.
- Te iubesc...
Inchid ochii si dau sa te sarut, insa nu iti gasesc buzele. Deschis ochii si vad tavanul. Ma uit la telefonul de langa perna, niciun telefon, niciun mesaj. Ma uit din nou, si vad ca e 09.10. Afara soarele isi arunca care o raza prin crapaturile din nori. Ma uit cu un ochi sa vad daca e primavara sau iarna. De data asta e primavara. Imi amintesc de buzele tale, si oftez.
- De ce... oooooooooooooooooooooooooooooooooof.
Trag aer in piept si ma intorc cu fata la perete. "Oare pentru ce era petrecerea?"

Reteta zilei

Ingrediente necesare:
- 1 lume, reala sau fictiva, dupa gust;
- 1 foaie de hartie AXXL;
- 2 inimi pereche;
- 1 cutie de creioane colorate pe baza de ceara cu toate culorile din lume;
- 2-4 maini, dupa posibilitati si preferinta;
- 1 sticluta cu esenta de pasiune;
- 1 bucata de cer instelat;

Mod de preparare:
Se ia lumea si se intinde bine. Se culeg stelele din bucata de cer, se piseaza, si praful de stele se imprastie peste lumea intinsa. Se varsa cutia de creioane, pentru a fi gasite mai usor la nevoie. Se ia foaia de hartie, si i se face loc printre creioane, dar cu atentie ca praful de stele sa fie sub foaie, pentru a evita ca ea sa se lipeasca de lume. Se folosesc mainile pentru a colora foaia cu viitorul dorit, dar fara a face contururi de vreun fel. Rezultatul poate parea abstract, insa conturul va aparea in urma coacerii. Viitorul odata terminat, se aseaza intr-un cuptor special, la caldura constanta. Pentru a mentine cuptorul la temperatura necesara, e nevoie de un sarut in fiecare zi pe buzele sufletului pereche, in prealabil picurandu-se un strop de pasiune pe buze. Timp de coacere: stabilit de comun acord.

Pofta buna...

Tic, Tac

Tic... o secunda a trecut. Tac... si inca una... Tic Tac Tac, si uite-asa se scuge timpul. Tic Tic Tac, de dimineata pana seara. Ce usor trecem cu vederea zilele cand ele se scurg precum clipele. Daca stai sa te gandesti la ultimile tale 3-4 zile, o sa observi ca intr-un minut poti sa iti amintesti absolut fiecare detaliu. Intr-un 1 minut, 4320 de minute. Daca stai sa-ti amintesti anul trecut, tot 1 minut o sa-ti ia si un an are semnificativ mai multe minute. De ce, dupa ce trece, timpul devine atat de compact? E ca si cum, cat e in fata noastra, e cel mai important aspect al existentei noastre. Cand e langa noi, e doar o clepsidra care ne streseaza. Cand e in spatele nostru, e ca si inexistent... Tic, Tac, Tac. A mai trecut un minut. Tic... a mai trecut o clipa fara tine.

E mai dulce cand timpul se masoara in tic si tac. Daca n-ar fi minute si zile si ore, altfel spus, daca nu ar fi numere, nu ar fi trecut, prezent sau viitor. Ar fi doar existenta. Amintirile ar putea fi viziuni. Ar fi o lume fara batranete, fara tinerete. Ar fi o lume... banala. Sa nu mai poti spune "Vezi ca e 08.00 si intra profesorul la ore". Sau sa nu mai poti stabili ore la intalnire. Sa nu mai poti vedea programul preferat sau un film la tv, pentru ca nu stii cand e difuzat. O lume fara numere... Oare ce a fost prima oara, cifra sau litera?

Tic, tac, tic... A mai trecut un an. Si cu ceilalti 22, se fac 23 in total. Atat de mult par cand ii aduni. Atat de putin cand ti-i amintesti. Aseara, am primit un cadou neasteptat. Te-am avut in vis, dupa mult timp. Am vorbit intr-o dupa-amiaza insorita de primavara. Pana canda a trebuit sa pleci. Te-ai temut sa ma privesti in ochi cand ai plecat... Tic, tac... M-am trezit cu telefonul in mana, sunand. Il pun la ureche, si nici macar nu apuc sa zic alo, ca vocea ta ma opreste, si-mi ureaza la multi ani... Si tot ce imi doresc. Zambesc, zic multumesc, si brusc ma trezesc. Era doar vis? Sar din pat si ma duc la telefon. Niciun apel. Nimic. Doar un vis. Si totusi, chiar de nu a fost sa fie real, ai fost prima persoana care mi-a urat la multi ani, chiar si din vis...

Tic Tic Tac... inca un an s-a dus. Tic Tac Tac... inca o secunda a trecut.
Tic...
Tac...

O viata printre fulgi. Studiu de caz

E greu sa iesi afara, fara sa vezi fulgi de zapada. Si nu unul, ci milioane. Si nu doar pe jos, ci si pe sus. Mai mai ca ai zice ca pentru fiecare molecula de oxigen, e un fulg de nea care ii tine companie. Si totusi, exista doi fulgi de zapada identici? Poate ca da, poate ca nu... Daca nici natura nu lasa loc de vise, atunci ce sa ne mai asteptam de la societate?

1. Un simplu privitor
De cateva ori am incercat sa inteleg ce inseamna sa fii fulg de nea. Am incercat sa prind cateva exemplare, insa nu am reusit sa le tin in viata in captivitate. Am incercat sa le soptesc fascinatia mea pentru ei, insa de fiecare data cand deschideam gura, toti fugeau de mine. Nu e lucru usor, mai ales ca viata unui fulg e scurta, si greu de urmarit. Ai nevoie de echipament special. E nevoie de o pereche de ochi atintiti catre afara, o vreme insorita, cu cer senin, un vant care sa nu bata, poate doar o briza matasoasa, care sa acompanieze valsul fulgilor de zapada. Cauta pe ring cu atentie un fulg ce urca in loc sa coboare, caci acela e cel a carui viata e mai lunga si mai calduroasa. Priveste-l si puneti intrebarea: de ce ii ia atat de mult sa ajunga jos? De ce se zbate intre cer si pamant? Nu ar fi mai simplu ca fulgii sa se stranga in bulgari si sa cada mai repede? Cum ar arata o ninsoare cu bulgari de zapada? Ar fi mult mai dureroasa, asta cu siguranta, dar si mult mai urata, mai apasatoare, mai amenintatoare.

2. Observatii
De ce un fulg de zapada nu e sferic, sau cubic, sau cilindric. De ce e mereu atat de subtire si suav, cu o silueta atat de aerodinamica incat orice pasare ii e inferioara. Atat de usor schimba directia, atat de usor aluneca... Mai mai ca ai zice ca fiecare fulg are drumul ei pana jos, culoarul sau,o suna ciudat, dar poate intre pamant si cer e o autostrada, cu sens unic, si odata intrat pe ea, trebuie sa ajungi pana la capat.

3. Intrebari
E viata unui fulg atat de diferita de cea a unui om? Noi ne masuram timpul in atat de multe feluri, ani, luni, zile, ore, minute, toate apasatoare caci trec atat de repede... Daca nu am avea aceasta notiune "timp", care ar fi diferenta intre viata unul fulg de nea si viata unui om? Toti fulgii sunt albi. Toti fulgii aleg sa traiasca cat de mult pot. Toti fulgii dispar fara sa lase urme. La oameni, aceste trei notiuni nu sunt universal afirmative, poate doar particular. De ce ne nastem oameni?

Vise 2.0

E greu de explicat ce inseamna un vis. Cand eram mic, stiu ca intamplator am gasit in biblioteca personala de 10 volume, o carte mica, cu coperti de hartie, ce era un DEX al viselor. Frumos aranjate, in ordine alfabetica, erau aproape toate lucrurile ce ti-ar putea aparea in vise, si explicatia prezentei lor in ele. Dar ce cartea respectiva nu prevazuse, e ca visele mele din acele timpuri, tineau ore bune, unul stiu ca a durat o zi si ceva,chiar toate ca m-am culcat pe la 22.00 si m-am trezit in banca la scoala la 08.00... Si in asa durata, mai mai ca acopeream jumatate din acel dictionar, asa ca am renuntat sa incerc sa-mi explic visele. Posibil ca acel dictionar inca sa mai existe, insa e doar o alta carticica pe un raft pierdut in timp.

Ce e un vis, si de ce ar fi imbunatatit? Nu poti imbunatati ceea ce nu poti intelege, corect? Da, dar visul nu e fizic, nu e logic, nu e real. E tot ce vrei de la viata, e tot ce-ti doresti de la realitatea, cu un singur amendament: nu lasa urme in jur. Toti ne-am dorit la un moment dat coltul nostru de Terra, coltul nostru de realitate. Visele, sunt acea materializare. Oare, visele sunt scara pe care ajungem in Rai? Sau e varful de munte de unde putem vedea cu binoclul Portile Raiului? ... Sigur e ca visele nu sunt ale oamenilor, ci pentru ei.

De ce 2.0? Pentru ca in general, 2 inseamna o imbunatatire de la 1. Un vis imbunatatit, cum ar arata? Simplu. E un vis care se continua cateva zile la rand, sau cateva zile mai tarziu. Suna ciudat, dar e posibil sa ti se fi intamplat deja. Mie deja e a doua oara in 22 de ani cand mi se intampla. Si e ciudat. Recunosti decorul, si stii unde gasesti exact persoanele respective, si ele te intampina ca pe un prieten de care le-a fost dor. E ca si cum aceea ar fi realitatea. Comparatia asta, m-a dus cu mintea la alta: de ce un vis nu poate fi egalat sau comparat cu realitatea? Si motivul e unul atat de banal si atat de simplu: un vis e limitat, realitatea nu. Dar visele care se continua, sunt deja un inceput. Incet incet, vom dormi 16 ore pe zi, si vom fi treji 8 ore. Atunci oare, va aparea DEX al realitatii?

O cutie de creta

E prima zi de Craciun... Agitatie prin camere, fulgi de zapada pe geam, zapada cat cuprinde peste pamantul amortit... Bradul devine cel mai important membru al familiei, cel putin pentru cateva ore. Cei mici sunt primii, apoi ce ramane e pentru cei mari. Cadouri pe covor, dulciuri printre crengi, lumini si oranamente peste tot prin camera...

Tanarul nostru, isi ia tributul in primire de la Mos Craciun, si il desface intr-o fractiune de secunda... Jucaria pe care a vazut-o cu mama lui cand a fost la cumparaturi; ce mult si-a dorit-o... Parintii il privesc zambind, parca incarcandu-si bateriile de la zambetul lui. Tatal sare din pat zicand ca se duce pana in bucatarie sa pregateasca ceva de mancare pentru familie. Stapana casei, ramane impresionata de vorbele sotului, totusi pastrandu-si o urma de retinere cand se gandeste la rezultat. Ramane insa sub asternuturi, privindu-si odrasla jucandu-se si bucurandu-se de cadoul adus de Mosu... Tanarul, in totalitate intrat pe sub brad, in speranta ca mai gaseste ceva, da peste un cadou adresat mamei. "E pentru tine mamy"... O cutie de creta. Femeia era profesoara, asa ca nimic ciudat in treaba asta. Problema era ca nu era de la nimeni din familie, cel putin dupa interogatoriul facut de aceasta... Nu aveau nicio firma pe cutie, nimic care sa denote ca au fost cumparate de la magazin.

Zilele trec, si odata cu el si sarbatorile. Incepe iarasi scoala, si deci si munca pentru cei mari, dar si pentru cei mici daca e sa te iei dupa vorbele lor. Bradul a parasit de mult incinta casei, cadourile sunt pe rafturi alaturi de cele din anii precedenti. Doar cutia de creta a ramas in geanta femeii. Intr-o pauza cat era la scoala, se decide sa desfaca cutia. Erau 3 bucati de creta, pe una scria bucurie, pe cea din mijloc iubire si pe ultima speranta. "Ciudata creta" isi spune ea. Scoate pe cea pe care scria iubire si incearca sa scrie ceva pe tabla. In momentul ala, creta incepe sa scrie singura, descriind prima daca cand si-a intalnit viitorul sot. Ziua, ora, locul, felul in care erau imbracati, ce si-au zis... Vazand ce se scrie, un sentiment de caldura i se naste din suflet si ii umple incet tot trupul... "Mi-amintesc. Daca stiam ca se va ajunge la ce avem azi, l-as fi cerut eu de sot in acea zi"... Zambind, si cu ochii putin umezi, femeia ia creta si o pune la loc, moment in care tabla se sterge singura. Evenimentul o pune pe ganduri. Ia si bucata cu fericire si la fel incearca sa scrie ceva pe tabla. Creta o ia iarasi inaintea femeii si incepe sa descrie primul craciun pe care l-a petrecut in copilarie alaturi de familie, bradul, cadourile primite, colindele cantate chiar daca era dimineata de Craciun, masa imbelsugata, parul carunt al tatalui... "Aproape ca uitasem ce fericita am fost, si ce norocoasa sa am asa parinti..." Pune si pe aceasta la loc, si din nou, tabla se sterge singura. Surprinsa de cadou, priveste in cutie, si observa ca deja ca cele doua bucati erau mai mici decat a treia, care nu o folosise deloc... "Trebuie sa am grija de ele, sa nu le consum prea repede"...

Zilele trec precum anotimpurile, si iata-ne din nou ajunsi in dimineata de Craciun. Cutia era goala. Doar un varf de unghie din creta cu fericire ma ramasese. Zorii zilei umplu apartamentul de lumina. Femeia se trezeste, asteptand parca sa isi vada copilul intrand vijelios sub brad, in cautarea cadoului, insa acesta se lasa asteptat. Minutele trec, la fel si orele. Femeia se trezeste si se duce in camera lui, numai pentru a-l gasi trezit deja dar la calculator.
- Nu vii sa-ti vezi cadourile?
- Un pic mamy, sa termin jocul asta.
- Bine, dar sa nu dureze prea mult.
- Bine, bine...
Femeia inchide usa incet, scoate ultima bucatica de creta ramasa si da sa scrie ceva pe mana ei. Creta incepe sa-i deseneze ziua de Craciun de anul trecut, si zambetul dulce al copilului cand si-a desfacut cadoul... Femeia suspina; o lacrima chiar isi facu simtita prezenta pe obrazul ei... Sotul care era in trecere catre bucatarie o zareste pe femeie si vine catre ea. Aceasta isi mascheaza repede lacrima, insa si el o simte. O ia de mana, o trage catre pieptul lui, o saruta pe frunte, si o convinge sa il insoteasca in bucatarie in speranta ca anul acesta, mancarea va fi mai buna in dimneata de craciun fata de anul trecut... Noaptea se lasa incet peste oras, peste familia noastra, peste lumea de azi...

Cutia de creta nu s-a mai umplut, si nici una noua nu a mai primit niciodata... Dar si-a dat seama ca acele bucati de creta erau parte din ea, parte din sufletul ei. Acele bucati de creta erau doar un altfel de a pastra sentimente...

Ganduri banale

E rasaritul unei noi zile... a trecut... s-a terminat... Aseara am visat ca am fost erou, si mi-am salvat prietenul de 10 persoane care il atacasera. Miscari ca in filme, nu Matrix, dar Bruce Lee cel putin, si totusi nu am zambit cand m-am trezit. "De ce nu am visat-o? Toata noaptea m-am gandit la ea. Cu ea am adormit in gand. De ce nu am visat-o?". Niciodata nu am visat o persoana care mi-o doresc cel mai mult in acel moment. Visele mele nu sunt o reflexie a dorintelor mele. Visele mele sunt o lume ciudata, cu lupi si caprioare, cu copaci si flori... Visele mele sunt ceea ce ma fac inca sa cred in magie si in vrajitori, in dragoni si domnite...

Incet, incep sa simt cum cateva raze de soare isi fac loc printre draperii, si imi incalzesc chipul... imi inverzesc ochii picurandu-mi din esenta lor. Inchid repede ochii si ma intorc pe o parte. "Nu vreau sa sar din pat. Imi e bine aici, asa cum e. Ce daca e intuneric, ce daca raman caprui... eu asa ma simt acum". E greu sa iti imaginezi cum va fi ziua ce sta sa inceapa. Poate ca azi va fi in sfarsit ziua in care muntele va veni la Allah. Sau poate e ziua in care Soarele nu va apune... "Azi e o zi buna sa visez?". Afara se aud pasari in coltisorul de verdeata care a ramas nepangarit. Ies pe pervaz cat imi permite societatea, si nu indraznesc sa ies sa stau cu fundul pe pervaz si cu picioarele inafara. Nu de alta, dar asta mi-ar mai trebui, sa aud babe tipand la mine "Nu sari muica". Oricum nu as sari... prea multe lucruri ar ramane neterminate, prea multe lacrimi ar fi varsate degeaba... si eu nu suport sa vad sau sa simt lacrimi pe inima cuiva... Ma duc inapoi in pat si ma invelesc cu plapuma.

Se face din ce in ce mai liniste pe masura ce timpul trece, ca si acordurile de chitara ce se lungesc in jur plecand de la o singura vibratie, si se opresc brusc atunci cand isi ating lungimea maxima. "De ce mereu ne dorim sa fim mari?".De ce sa nu fim copii... sa ne traim visele in fiecare zi. Sa radem cand spargem ceva, sa plangem cand ne ia jucaria cineva... Poate pentru ca a fi copil inseamna ca cineva sa aibe mereu grija de tine. Sa fii copil inseamna sa ai o lume in care sa poti visa... E greu sa ai o asa lume? Posibil. Eu tot ce am pastrat de pe vremea cand pierdeam timpul jucand de-a v-ati ascunselea si Pac-pac, de faceam atata mizerie in cartier incat toata lumea ne certa inainte sa incepem joaca..., tot ce am pastrat e puterea de a-mi crea singur lumea in care sa visez. "Sunt un om mare?". Pot fi, dar visul meu nu e inca implinit, si un om mare nu poate atinge un vis... O sa fiu copil cat imi permite viata, si o sa aspir la visul meu cat timp imi permite inima...

Incep sa simt ca prind radacini in pat, si nu ar fi o problema daca ar fi fost cineva care sa ma ude, dar sunt singur, asa ca sar din pat, smulg o raza de soare si o fac sabie, si ma arunc in lupta ce va fi ziua de azi...

O ultima stea cazatoare

19.04.2009. Ora 00:15... Cu 5 minute inainte, eram in camera la televizor si papam o felie de tort divin de dulce. Acum insa eram in pragul usii din spatele casei si scoteam fumul dintr-o camera. Afara era o liniste curios de zgomotoasa, deoarece latratul cainilor dupa un timp, parea sa faca parte din peisaj, ca si cum zgomotul lor aducea la linistea din sat... Becul din camera cu fum era aprins. Stand in prag, priveam cum valuri peste valuri de fum alb ieseau pe usa, si in loc sa urce si sa se piarda in vazduh, el se incapatana sa ramana in curtea din spate, si sa innece totul intr-o ceata ce-mi taia pielea fetei.

Satul sa privesc in jos, ridic chipul catre stele. Cerul era senin si stelele din belsug. Atent, incerc sa recompun diverse constelatii pe cer. Ursa mare, ursa mica, si... deodata, o stea imi atrage atentia. Stai, nu era stea... Era prea mare si parea formata din trei lumini distincte. Ce sa fie oare? Primul meu impuls: sa dau fuga dupa camera de filmat, sa fiu pregatit sa il intamplin pe E.T. Dar nu actionez impulsiv si privesc din nou atent. Acea "stea" avea culoarea albastru deschis... Era un satelit... Cine stie al cui era sau ce cauta acolo sus. Era un simplu satelit. Si cu toate acestea, imi atrasese atentia ca si cum as fi zarit un trandafir alb in desertul Sahara.

Privesc un timp si deodata, o stea imi taie campul vizual, o stea cazatoare. Ce sa fac? Ce dorinta sa-mi pun? Gandul ma duce la ea. Vreau sa o vad acuma... vreau sa o aud acuma... vreau sa fie a mea... vreau sa ma intorc in timp... dar niciun dintre ele nu pare a fi o dorinta adevarata. Ma opresc o secunda si imi pun dorinta: vreau... sa fie fericita. Se face liniste in jurul meu. Cobor privirea inaoi in ceata din curte,dar aceasta se risipise. Camera nu era plina de fum. Cu privirea inapoi pe pamant, si constientizand ce mi-am dorit, zambesc cu coltul gurii. Ma intorc inapoi in camera si inchid usa. Inchid becul si ies din camera. Iau o felie de tort si fara sa-mi dau seama, ma trezesc cu telecomanda in mana si cu tortul in gura. Parca era mai dulce inainte...

PS: Am deschis acest blog in luna februarie 2007 si il voi inchide in aprilie 2009 cu un post avand acelasi subiect: o stea cazatoare. Ironia asta, mereu te face sa zambesti.

Un lup intr-o padure de betoane

Ce animal ai fi daca ti s-ar oferi posibilitatea de a alege? ... Eu as alege sa fiu un lup. De ce? Deoarece e un animal mult mai nobil decat va fi omul vreodata. Omul e un efect secundar al evolutiei... Ganditi-va pentru o secunda, cum ar arata lumea fara lacomie, fara rautate, fara bani, fara politica, fara blocuri, fara masini, fara poluare... Ar fi fost o lume condusa de principii Darwiniste, o lume in care cei puternici traiesc, o lume in care instinctele conduc indivizii. Si ce frumos ar fi fost... o lume fara minciuna, o lume fara subterfugii. Omul e singurul animal care triseaza caci incalca toate regulile naturii...

Priviti lupii. Sunt organizati in haite, iar in cadrul haitei exista o ierarhie clara. E o ierarhie creata prin violenta, dar ce pastreaza o armonie perfecta... De ce se considera mereu ca violenta atrage dupa sine doar nenorocire, distrugere? ... Dar cine sunt eu sa filosofez despre niste concepte pe care omul le respinge prin insusi natura lui.

Revenind la povestea in care sunt un lup intr-o padure de betoane. Ziua, oriunde ma uit, totul e fier, ciment, asfalt... O lume in care nimeni nu indrazneste sa se opreasca o secunda sa priveasca cum se scurge lumina printre ramuri, cum pasarile nu stau mai mult de 1 minut in acelasi loc... Insa, chiar si aceasta lume de beton e o lume in care lupii pot trai... Noaptea, atunci cand nu exista agitatie, cand nu exista fuga... Noaptea, exista doar liniste si intuneric. Ai stat vreodata pe o banca in statia de troleu sau tramvai si in loc sa privesti daca vine sau nu troleu sau tramvaliul, ai privit cerul instelat? Ai privit vreodata orasul mut? Fara sunetul asurzitor al masinilor, fara graba si agitatia oamenilor... Daca da, sa stii ca aceea e padurea de beton.

De as putea alege, as da orice sa fiu lup. Si de ar fi sa regret ceva din a fi fost om, ar fi insusi sentimentul de regret, sentiment pe care niciun animal nu-l are... O viata de om cu regrete sau o viata de lup printre betoane???