Pedeapsa

Decor mirific... O cuta in panza albastra ce e oceanul, verde si plina de copaci, o insula uitata de civilizatie, ascunsa de sateliti... Insula e inconjurata de o plaja cu un nisip fin precum cristalele de zahar vanilat... Arborii nu sunt nici prea inalti, dar nici prea mici; destul de incovoiati de nucile de cocos care abunda si bananele care stau gramada in ciorchini precum bobitele pe struguri... Nicio urma de om, niciun animal salbatic. Doar pasarile calatoare isi fac din cand in cand simtita prezenta pe aici, oprindu-se sa-si realimenteze bateriile pentru a ajunge cu bine la destinatie. Ai spune ca acest petec de pamant e ca si rupt din Rai si aruncat pe Pamant. Nu e chiar departe de adevar...

A 22-a zi. Soarele reapare la locul de munca, si nu mai asteapta ca luna sa plece si stelele sa se imprastie, incepe sa lumineze timid cerul si oceanul. Una din raze, ricoseaza din apa, si il trezeste pe tanarul nostru, care dormea la nici 10m de apa, cu o frunza de palmier pe post de plapuma si cu un mic foc intre el si apa. Iritat de trezirea matinala, se intoarce pe partea cealalta si adoarme iar. Minutele trec, si devin ore. Deja soarele a alungat luna si stelele cu caldura lui. E zi in toata puterea cuvantului. Tanarul se trezeste eventual, isi pregateste ceaiul de dimineata, si scoate un peste pregatit de ieri si cateva fructe proaspete; ce mai, o masa divina. Mananca in liniste, savurand fiecare furnicatura de la dulceata fructelor sau prospetimea pestelui, delectandu-se in acelasi timp cu un decor ireal, un decor pe care il vezi doar in pliante si afise promotionale. Termina masa, isi ia sucul de cocos si se aseaza la umbra padurii. Privind cerul, isi aminteste cu nostalgie de trecut.

"Ziua in care aripile mi-au fost taiate si am cazut pe aceasta insula, pare atat de indepartata... Autrecut atat de mult de cand nu am mai vazut o alta persoana reala, de cand nu am mai auzit o alta voce decat a mea... Au trecut zile una dupa alta, saptamani mai multe decat degetele mele de la maini si de la picioare la un loc si inmultite cu doi... Mult prea mult timp de cand nu am mai vazut o cladire, o casa, o masina sau un caine... Mi-amintesc cum zburam deasupra oraselor, si ma opream pe cea mai inalta cladire pentru a le asculta sunetele.

Tin minte Parisul, cum am stat 3 zile in varful Turnului Eiffel. Ce zile! Serenade de iubire rostite din suflet peste tot, zambete reale pe chipul oamenilor simpli. Fericire peste tot pe unde te uitai. Dar si tristele si lacrimi mascate de farduri si bani. Insa au fost cele mai dulci 3 zile din excursia mea. O seara am poposit in Marea Britanie la un meci de fotbal. Cata galagie, cata agitatie, cata pasiune si daruire la toti cei prezenti acolo. Doar in Roma Antica am mai vazut asa ceva. A, si sa nu uit de Las Vegas. 2 zile am stat doar incercand sa-mi dau seama unde e granita dintre zi si noapte in acel oras, dar n-am reusit.

Mi-e dor sa aud vocile inimii oamenilor. Mi-e dor sa ii aud si sa-i vad cu adevarat cum sunt ei in visele lor. Mi-e dor sa aud alte voci decat a mea, sa vad miscare alta decat cea generata de mine si actiunile mele... Mi-e dor sa fiu liber cum eram candva, inainte de ... ziua in care totul a inghetat, inclusiv timpul."

Scoate din buzunar o pana alba precum zapada proaspata, cu un miros ce-ti aminteste de copilarie, si cu o luminozitate proprie, de parca ar fi rupta din soare. Se ridica de jos, si isi continua indatoririle. Deja casa e aproape terminata. mai e doar o masa si nu pat de pregatit si va avea unde sta fie zi, fie noapte. A gasit chiar si o planta care uscata, se poate folosi ca si hartie, chiar daca nu e alba. mai trebuie ceva cu care sa scrie si va avea cu ce-si umple timpul. Dar nu e acelasi lucru. Se simte in miscarile lui cat de greu ii e sa accepte ca asta e destinul lui.

Soarele se pierde incet in apa, stingandu-se, si racindu-se, lasand loc lunii care parca abia astepta ca acesta sa plece. Insula incepe sa prinda viata, si galagia vietuitoarelor e asurzitoare. Stelele aparute in jurul lunii, se oglindesc in apa si creeaza impresia unui oras in departare. Focul e gata, pestele e pregatit, fructele sunt si ele langa foc. Ceaiul e fierbunte, dar e pus pe nisip si se va raci curand.

"Doamne, de ce mi-ai luat ceea ce aveam? Am gresit cu ceva? Am vrut doar sa simt ce simt oamenii. Am vrut doar sa vad ce inseamna a fi pe Pamant. Am vrut doar... sa traiesc."

A 22-a zi fara raspuns. Cina e terminata, si planurile pentru ziua urmatoare sunt facute. Frunza de palmier e tot acolo unde a lasat-o dimineata. Se aseaza pe spate si priveste imensitatea cerului. Frunza o aseaza pe pieptul lui, in timp ce mintea ii fuge la Portile Raiului, incercand sa intre inapoi, dar fara sorti de izbanda ...

"Se pare ca nu mi-e dat sa mai fie inger. Ironia sortii: mi-am dorit mereu sa simt, sa traiesc, si acum ca am asta, vreau tot ce am avut inainte ..."

Scoate pana din buzunar cu o mana si o duce pe cealalta sub cap. Intre el si Ceruri e pana alba ce ii lumina fruntea. Inchide ochii, asteptand parca o voce, care sa-i zica "acum". Simte o briza venind dintre ocean, o briza ce ii umple de fiori trupul, fiori ca cei adusi de teama, teama de necunoscut. Da drumul penei si imediat deschide si ochii, privind cum aceasta se ridica tot mai sus si tot mai sus, pierzandu-se in cele din urma printre celelalte stele.

"De maine, voi incepe sa traiesc ..."