Ganduri din fata biroului (I)

"Sentimentele mele sunt scrise cu o pana smulsa din aripile vantului, inmuiata intr-o calimara in forma de inima si asternute pe paginile vietii mele. "

...

"Astazi eu nu pot scrie ce simt, decat tastand nebuneste litera dupa litera, uneori necitind ce a rezultat dintr-o astfel de zvacnire de cateva secunde. Mi-e dor de stiloul cu care am scris 5 an ide zile, intre clasele 1 - 5. Era un stilou clasic, fara rezerve de care te rugai sa nu explodeze cand le schimbai. Era un stilou care ma fascina, caci de fiecare data cand scriam, priveam cum se arcuia penita si cum incet, literele si numerele capatau forma. Ueori mi se intampla sa fiu atat de captat de acest lucru, incat asteptam cu entuziasm urmatoarea litera, uitand ca mana mea si mintea mea erau cele ce ii dadeau nastere."

Universul meu

Totul la inceput era negru. Negru precum noaptea intr-o padure moarta sub un cer innorat. Niciun sunet, nicio urma de lumina... nimic. Asa arata universul meu la inceput. Timpul a trecut, si pe masura ce am inceput sa inteleg ce se intampla in jurul meu, a avut loc in Big-bang. Asa a aparut un soare si o planeta. Planeta nu avea luna, insa orbita in jurul soarelui. Planeta, era prea aproape de soare, si de aceea nimic nu putea trai pe ea. Era o piatra fara cer, fara oceane, fara viata...

Anii treceau, si viata se tot baga peste existenta mea. Incet, viata imi servea in fiecare zi, portia de sirop cu lingurita, cum facea mama cand eram bolnav. Insa viata nu ma vindeca, ci ma imbolnavea cu sentimente noi si tot mai ciudate. O lingurita pentru iubire, o lingurita pentru fericire, o lingurita pentru tristete, si tot asa. Fiecare picatura insa, indeparta incet incet planeta de soare, si astfel, incet incet, au inceput sa apara urme de viata si pe ea. Deoadata, cerul si-a facut aparitia, si norii l-au urmat. Apele au inceput sa curga din crapaturi in piatra, si au dat culoare planetei. Doar vantul era stapan pe acel pamant, un vant solitar. Cald sau rece nu conta, caci nu avea cine sa-l simta sau sa-i opreasca fuga nebuna. Era trist pe acea planeta. Zilele erau linistite, noptile erau lipsite de stele. Era o lume numai buna de lenevit, caci era plina de apa, si pe ici pe colo, cate o plaja pe o insula inca neinghitita de ape.

Am crescut, si intr-o noapte, m-am trezit pe acea planeta. Era o lume ciudata, dar foarte familiara. Era lumea mea. Toata noaptea am zburat, am mers pe apa, am innotat ore pe sub apa fara sa fie nevoie sa respir. Si asa, nopti la rand poposeam pe acea planeta. Pana cand, intr-o zi, o insula aparu langa a mea, si pe acea insula era o tanara ce o cunosteam. Innot, m-am indreptat catre acea insula si m-am asezat langa prosopul ei, pe care ea se bronza. Prima mea iubire... N-a fost sa fie insa de durata, si dupa un timp, intr-o noapte, insula a ramas, insa tanara a disparut. Prima despartire... Si tot asa, trecand prin viata, planeta mea s-a umplut de insule, si oceanul in care candva innotam liber a inceput sa dispara. Acum era cat un lac...

Vazand asta, intr-o noapte, m-am oprit si m-am apuca de pescuit. Intamplator prind pestisorul de aur. Il rog sa imi implineasca trei dorinte, insa pestisorul imi raspunde ca el nu poate decat sa dea nastere la vise. Auzind asta, dau drumul pestisorului in mare.

Se face noapte pe planeta. Intins pe spate, privind cerul intunecat langa focul facut pe plaja, admir cerul si suspin. Suspin dupa vremea in care aveam un ocean in lumea mea, suspin dupa fetele ce si-au lasat insulele pe planeta mea... suspin. Ma ridic incet, imi strang genunchii in brate, si imi soptesc:"As vrea ca lumea mea, sa se loveasca de lumea ta, si sa o iau de la zero alaturi de tine." Ma aplec langa foc, il sting si ma trezesc...