Calator in timp

"Ai zice ca e o gluma, dar sunt zile in care simt ca cerul devine negru in miezul zilei, si ca plange in locul meu, insa lacrimile-i sunt ca smoala, si toate cad pe umerii mei... Greu, tot mai greu. Apasator, tot mai apasator... As vrea sa pot gasi un vinovat, pentru aceste lacrimi, dar nimeni nu-mi sare in cale ca sa ma salveze din dilema. Cand aleg un vinovat, brusc se transforma in fum, si se imprastie cand ma apropii de el. Niciun vinovat pentru lacrimile cerului. Insa o singura victima, eu. Crima perfecta, pacat ca eu sunt la celalalt capat al cutitului..." Acestea sunt gandurile cu care se framanta personajul nostru, doar cand nu e liniste in jur, si strazile sunt aglomerate... Caci cand e liniste, nimic nu mai conteaza. Mintea ii fuge intr-un singur loc, ca si cum, cand nimeni nu-l vede, inchide ochii si se intoarce in timp la acel moment, calatoreste inapoi in timp catre clipa perfecta... E ciudat cum mereu perfectiunea e in trecut, dar ce stiu eu, eu sunt doar un narator...

E mijlocul unei zile de vara. Banca pe care sta, e pe faleza, si briza marii ii mangaie fiecare fir de par in parte... Granulele de nisip, purtate de vant, se ridica in inaltul cerului, si sclipesc in lumina soarelui precum stelele noaptea. Toata lumea e in vacanta in jurul lui; copii care construiesc castele de nisip, parinti care se bucura de relaxarea pe care o asteapta de un an, tineri care se sord din priviri, si se saruta ca si cum nu ar mai exista ziua de maine... pescarusii care zboara impreuna cu porumbei si vrabiute. Ce mai, o armonie care greu o gasesti in basmele pentru copii. Si totusi, ceva nu e perfect. El e trist. El e abatut. Sta pe o banca cu ochii inchisi. Nu stii de-i treaz sau doarme. Daca nu ai fi atent, nu ai realiza ca respira. Pare mort... Mai mai ca imi vine sa ma duc langa el, sa-i ofer un umar pe care sa se poata sprijinii. Dar ce pot face eu, un simplu ecou al unor cuvinte... Sta si se gandeste, relaxat ca si cum ar fi la un masaj sau intr-o sauna. Are aceleasi haine ca si ieri, doar un pic mai sifonate. Are parul ciufulit si incalcit. Barba de ar face concurenta si pustnicilor... Nu plange, nu suspina, nu rade... Nu nimic. Doar, mediteaza. Se hraneste cu zambete din jur, pentru a putea face fata noptilor secetoase... Zi de zi, pe acea banca, anotimp de anotimp, an de an. Nici eu nu mai stiu cati ani au trecut de cand nu l-am mai auzit vorbind. Si eu sunt cu el zi de zi, privindu-l si suspinand in locul lui... Sincer, nici nu stiu ce il mai tine pe acest pamant, dar ce stiu eu...

Anii au trecut, si culoarea din parul lui a inceput sa se piarda in bataia vantului. Hainele par a fi aceleasi, dar sunt la fel de botite, si el e la fel de ciufulit. Parca ar fi o statuie, asa de mult s-a obisnuit lumea cu el pe acea banca. Copii care construiau castele, acum sunt parintii care se bucura de vacanta, si au la randul lor copii care nu mai fac castele insa. Sunt acasa, sau cine stie pe unde... Tinerii inca se sord din priviri si se saruta, dar stiu foarte bine ca viata e lunga, asa mai mult, e mereu mai bine... Dar el... el e tot pe acea banca. Tot singur. Tot de piatra, si tot cu ochii inchisi. O tanara superba se aseaza langa el.
- De ce stai aici singur?
- Pentru ca asa mi-e mai simplu.
- Simplu sa ce?
- Simplu sa pierd notiunea timpului. Simplu sa calatoresc mai repede in viitor, si sa termin odata cu totul.
- Ai o misiune?
- Nu. Doar o ambitie.
Tanara se apropie de el, intrigata, si cu o voce suava ii zice: "Povesteste-mi".
- Domnisoara, nu am timp de asa ceva.
Deschide ochii, vrand sa o goneasca, dar lumina soarelui il opreste. Ii trebuie 10 secunde sa se obisnuiasca cu lumina. El nu deschidea de obicei ochii ziua. Trec 7 secunde, si chipul fetei incepe sa devina vizibil, insa e incetosat si cu o aura de lumina. Ingheata, si cu teama, dar zambind, zice:
- Cumva esti ingerul meu? Ai venit in sfarsit sa ma iei?
- Ce glumeti sunteti domnule....
- Vrei sa stii cum ma cheama?
- Hmmmmm. Da.
- Stai sa ma uit in buletin... tanara zambeste . Aici scrie ca ma numesc Teodorescu. Dar tin minte ca prietenii ma strigau Teo. Asa ca si tu poti face la fel.
- Teo. Asta e nume de fata...
- Nici nu stii ce probleme am avut in liceu cu treaba asta.
Amandoi rad...
- Dar pe dumneavoastra domnisoara, cum sa va strig?
- Iti spun daca o sa-mi placa de tine la sfarsitul zilei.
- Vai vai vai... Dar cum sa nu va placa de mine? Sunt tanar, sun prezentabil. Cu toate ca in ultimul timp am o problema.
- Ce problema Domnule Teo, intreba tanara ironic.
- Nu mai disting realitatea de fictiune.
- Cum asa?
- Pai de exemplu acum, ma simt precum printul din poveste si vad o cenusareasa in fata mea, dar ea nu are lipsa niciun pantof.
- Corect, ii lipsesc amandoi... Sunt in poseta. Baga mana si scoate un papuc roz. Poftim nobile Teo, ca sa ma gasesti cand voi pleca de langa tine.
- Domnita mea. Mii de multumiri. Dar sper ca nu veti pleca prea curand, caci nu vad niciun numar sau adresa sprisa pe pantoful acesta de clestar.
- E greu sa scrii pe clestar nobile domn, zambeste ea, amuzata de scuza lui. Dar nu e problema, caci mai stau pana cand se va innopta cel putin.
Orele trec si cei doi se tachineaza ca doi indragostiti. Se sorb din priviri, insa nu indraznesc sa se sarute. Orele trec precum clipele, oamenii se imputineaza precum frunzele toamna. La un moment dat el se ridica de pe banca. Se apleaca catre tanara si ii intinde mainile. Ea ii accepta propunerea si se ridica de pe banca. Merg brat la brat 1 mentru si se opresc. Tanarul cade in genunchi in fata fetei. Aceasta imbujorata il intreaba uimita cu o voce jucausa:
- Deja ma ceri in casatorie. Vai cat am asteptat acest moment.
El zambeste, si scoate papucul din buzunar. Ia piciorul fetei si probeaza papucul.
- Inca se potriveste.
- Asta vroiai sa vezi? Minti, ai vrut sa pui mana pe mine...
- Scopul scuza mijloacele.
Amandoi zambesc si rad. Se strang in brate si se apropie unul de celelat tot mai tare. Niciunul nu mai respira, niciunul nu mai vorbeste. Clipa perfecta... Sarutul perfect...
- Sa stii ca nu te voi mai lasa niciodata sa pleci, Cenusareaso.
- Nu insista, o sa-ti spun mai tarziu numele meu, cand imi gasesc buletinul, ii spune zambind tanara.

O lacrima i se scurge prin transeele sapate de vant pe chipul lui. O lacrima sarata precum cele ce au umplut marile si oceanele... S-a facut din nou seara. S-a mai scurs o zi. Si el a mai imbatranit un pic... Se ridica de pe banca, si se indreapta agale, singur, catre casa. Are in mana dreapta un baston, si in cea stanga un papuc. Nu ai zice ca e roz, dar asta e, timpul lasa urme peste tot. Ea nu mai e de mult, si odata cu ea, s-a dus si el, insa nimeni nu a avut curajul sa-i zica asta, nici chiar eu, si eu sunt parte din el...