Teorema unui sentiment

Sa dau dovada ca totusi, am absolvit o facultate de Matematica-Informatica, m-am gandit sa va zic teorema mea, gandita azi si demonstrata in timp.

Se ia un sentiment. Pe langa senzatie, acest sentiment este definit de durata si intensitate. Lungimea se masoara in secunde, si intensitatea in numarul de persoane afectate. Asadar, folosind aceste doua aspecte, putem spune ca un sentiment are o lungime (durata) si o latime (intensitate), si deci are o arie ( = lungimea x latimea ). Partea frumoasa, abia acum incepe, dar presimt ca vreo 50-60% din cititori deja nu vor ajunge aici niciodata. Pacat.

Teorema mea suna cam asa: Daca un sentiment A are o arie X, atunci el poate fi transformat intr-un sentiment B avand aceeasi arie X, daca si numai daca A si B sunt sentimente ce au la baza aceeasi senzatie.

Cu ce ne ajuta teorema asta? De exemplu. Se ia un sentiment provenit din tristete. El poate avea o lungime sa zicem de un o ora si o latime imensa, sau altfel spus, afecteaza toate persoanele cu care intri in contact. Putem transforma sentimentul acesta in altul, tot provenit din tristete, insa care sa dureze sa zicem, o zi, si sa afecteze doar 50% din persoanele cu care intri in contact.

De ce ar conta asta? Aici e partea cu adevarat interesanta si importanta: cu cat latimea unui sentiment e mai mare cu atat mai permanente sunt urmarile ... Unele sentimente e bine sa fie transformate pentru a li se micsora aria, altele dimpotriva, transformate pentru a li se mari aria. Teoremele exista doar ca si unelte, daca le folosim sau nu, depinde de noi insine....

Ganduri din fata biroului (I)

"Sentimentele mele sunt scrise cu o pana smulsa din aripile vantului, inmuiata intr-o calimara in forma de inima si asternute pe paginile vietii mele. "

...

"Astazi eu nu pot scrie ce simt, decat tastand nebuneste litera dupa litera, uneori necitind ce a rezultat dintr-o astfel de zvacnire de cateva secunde. Mi-e dor de stiloul cu care am scris 5 an ide zile, intre clasele 1 - 5. Era un stilou clasic, fara rezerve de care te rugai sa nu explodeze cand le schimbai. Era un stilou care ma fascina, caci de fiecare data cand scriam, priveam cum se arcuia penita si cum incet, literele si numerele capatau forma. Ueori mi se intampla sa fiu atat de captat de acest lucru, incat asteptam cu entuziasm urmatoarea litera, uitand ca mana mea si mintea mea erau cele ce ii dadeau nastere."

Universul meu

Totul la inceput era negru. Negru precum noaptea intr-o padure moarta sub un cer innorat. Niciun sunet, nicio urma de lumina... nimic. Asa arata universul meu la inceput. Timpul a trecut, si pe masura ce am inceput sa inteleg ce se intampla in jurul meu, a avut loc in Big-bang. Asa a aparut un soare si o planeta. Planeta nu avea luna, insa orbita in jurul soarelui. Planeta, era prea aproape de soare, si de aceea nimic nu putea trai pe ea. Era o piatra fara cer, fara oceane, fara viata...

Anii treceau, si viata se tot baga peste existenta mea. Incet, viata imi servea in fiecare zi, portia de sirop cu lingurita, cum facea mama cand eram bolnav. Insa viata nu ma vindeca, ci ma imbolnavea cu sentimente noi si tot mai ciudate. O lingurita pentru iubire, o lingurita pentru fericire, o lingurita pentru tristete, si tot asa. Fiecare picatura insa, indeparta incet incet planeta de soare, si astfel, incet incet, au inceput sa apara urme de viata si pe ea. Deoadata, cerul si-a facut aparitia, si norii l-au urmat. Apele au inceput sa curga din crapaturi in piatra, si au dat culoare planetei. Doar vantul era stapan pe acel pamant, un vant solitar. Cald sau rece nu conta, caci nu avea cine sa-l simta sau sa-i opreasca fuga nebuna. Era trist pe acea planeta. Zilele erau linistite, noptile erau lipsite de stele. Era o lume numai buna de lenevit, caci era plina de apa, si pe ici pe colo, cate o plaja pe o insula inca neinghitita de ape.

Am crescut, si intr-o noapte, m-am trezit pe acea planeta. Era o lume ciudata, dar foarte familiara. Era lumea mea. Toata noaptea am zburat, am mers pe apa, am innotat ore pe sub apa fara sa fie nevoie sa respir. Si asa, nopti la rand poposeam pe acea planeta. Pana cand, intr-o zi, o insula aparu langa a mea, si pe acea insula era o tanara ce o cunosteam. Innot, m-am indreptat catre acea insula si m-am asezat langa prosopul ei, pe care ea se bronza. Prima mea iubire... N-a fost sa fie insa de durata, si dupa un timp, intr-o noapte, insula a ramas, insa tanara a disparut. Prima despartire... Si tot asa, trecand prin viata, planeta mea s-a umplut de insule, si oceanul in care candva innotam liber a inceput sa dispara. Acum era cat un lac...

Vazand asta, intr-o noapte, m-am oprit si m-am apuca de pescuit. Intamplator prind pestisorul de aur. Il rog sa imi implineasca trei dorinte, insa pestisorul imi raspunde ca el nu poate decat sa dea nastere la vise. Auzind asta, dau drumul pestisorului in mare.

Se face noapte pe planeta. Intins pe spate, privind cerul intunecat langa focul facut pe plaja, admir cerul si suspin. Suspin dupa vremea in care aveam un ocean in lumea mea, suspin dupa fetele ce si-au lasat insulele pe planeta mea... suspin. Ma ridic incet, imi strang genunchii in brate, si imi soptesc:"As vrea ca lumea mea, sa se loveasca de lumea ta, si sa o iau de la zero alaturi de tine." Ma aplec langa foc, il sting si ma trezesc...

O zi de lucru...

E ora 22.00 intr-o seara din cursul saptamanii. Nu conteaza ca e zi de lucru sau e week-end, omuletul nostru trebuie sa se prezinte negresit la servici, caci e indispensabila prezenta lui. Ceasul ii suna si se trezeste. Se imbraca repede, isi ia matura si forasul, si iese pe usa. Se urca pe o scara de 100 de ori mai mare decat el, si incet incet, ajunge la condica. E singurul pe lista. O semneaza, trage o gura de aer in piept si deschide usa incaperii de care avea el grija. Era din nou haos si praf peste tot, si doar acu 24h facuse curat. Dezamagit ca nimic din ce a facut nu se vede acum, se imbarbateaza singur si ia din nou provocarea de a ordona tot.

Amintirile erau imprastiate peste tot, unele mai puternice erau inca intregi ca niste fotografii sau filme, altele erau facute praf... A, nu v-am zis? Omuletul nostru lucreaza ca pastrator al amintirilor si organizator al lor, iar camera de care are grija, e mintea unei persoane. Datorita acestor muncitori, dimineata de dimineata ne trezim relaxati, cu cateva lucruri pe cap, si de fiecare data cand vrem sa ne amintim de ceva, le gasim pe toate asezate in dosare ordonate alfabetic. Si nu in ultimul rand, daca nu erau ei, nu am mai fi putut avea amintiri noi, caci praful ar fi umplut tot spatiul... Asa ca, e cu adevarat o ocupatie foarte importanta pe care o are.

Revenind insa la eroul nostru. Ia matura si incepe sa curete amintirile de pe jos... Amintiri banale, cu numere de la unele masini vazute in ziua aceea, florile din centru, preturile din magazin, si altele. Printre ele insa, din cand in cand, mai zareste cate o amintire ce ar merita salvata. De exemplu acum, zareste un ceva stralucitor. "E zambetul unei fete si privirea ei de care s-a ferit cand era in troleu. Merita pusa deoparte". O ia si o duce in dosar sub litera F, la "frumos".

Asa o tine 4-5 ore in fiecare seara. Se face ora 04.00 si curatenia e gata. E ora pauzei. Ia scara, si se uita printre litere. "Amintiri peste amintiri s-au strans aici. Parca toata viata lui e si viata mea." Rasfoieste amintiri din copilarie, lucruri facute pentru prima oara, examene date, teste ale vietii trecute... Saruturi pierdute prin dosare, dorinte ramase doar pe hartie, lucruri ascunse sub pres. El le stia pe toate. Si e trist, e trist impreuna cu el, zambeste, cand zambeste si el... Sunt legati impreuna, sunt legati pe viata. Insa, el a ales sa se angajeze aici in prima secunda in care aceasta persoana a deschis ochii si a inceput sa retina, sa stranga amintiri... "Ia sa-i fac o surpriza si sa-i reamintesc cate ceva". Acestea sunt cuvintele de duc la visele care nu ti le poti explica, acele vise in care revezi persoane de care ai uitat ca exista si simti sentimente ce ai uitat cum se numesc...

E ora 09.00 dimineata. Obosit, spala matura si forasul, priveste incaperea curata si ordonata, inchide lumina, si usa. Semneaza condica de plecare. Si coboara greoi treptele scarii. "Sper sa nu mai fie atat de mult praf ca azi si maine". Omuletul nostru inchide ochii si adoarme, in timp ce persoana de a carei minte are grija, se trezeste...

Reteta unei povesti

Un caiet, un stilou, o limba ce poate fi scrisa, si o mana care sa le stranga pe toate si sa le dea un rost. Aceasta este o parte din reteta unei povesti. Se ia caietul si se incepe o fila noua. Se alege un titlu sau cel putin se pune unul de forma, pentru a da un nume acestei povesti, caci o poveste fara nume e ca o lacrima fara sentimentul care sa o fi nascut. Incet incet, se contureaza pe rand personajele din poveste, urmand apoi a fi puse intr-o lume in care ele sa se simta in largul lor.

Poveste fara sfarsit

Povestea noastra se desfasoara in trecut si se termina in viitor. In prezent insa nu se intampla absolut nimic. Personajele s-au intalnit in trecut, si au murit in trecut, povestea lor ramanand neterminata. Si totusi, orice poveste are un final. Erau tineri, insa lumea din jurul lor era plina de ura si teama. Era perioada razboiului, Al Doilea. Multe lacrimi de sange peste tot, popoare ce-si plangeau barbatii, popoare ce-si plangeau copiii... Cum poti incepe o poveste in aceste timpuri, cum poti fi ignorant de tot ce se intampla in jurul tau? Un baiat si o fata insa, in floarea varstei, pot face asta. Se stiau de cand erau mici, au copilarit impreuna. Primul lor sarut si prima lor cearta a fost cu celalalt. Erau indragostiti, cu toate ca restul omenirii era indoliata. Suna egoit din partea lor, insa daca stati sa va ganditi, daca cineva nu tine steagul sperantei sus, atunci care mai e rostul...

Zi de zi, se duceau la cursuri impreuna, la aceeasi scoala, cu colegii lor, insa in fiecare saptamana, unul cate unul dispareau, plecand sa lupte. Tanarul vedea lucrul acesta si il framanta. Tanara simtea ca secunda se apropie, insa incerca sa o ignore, sperand ca totul se va termina pana ca ea sa vina. Povesti de eroism curgeau dinspre front, povesti cu titani ce infrangeau de unii singuri batalioane intregi... Povesti ce alimentau framantarile tanarului. Insa era de ajuns o privire in ochii ei pentru a domoli focul din el. Ea era motivul pentru care nu el putea sa faca nimic. Ea era intregul lui univers si vroia sa o stie in siguranta, cum altfel decat ramanand alaturi de ea. Tanara stia ca inima lui era casa ei, si fara el langa ea, ar fi fost singura. Parintii lor erau fie pe front, fie lucrand in fabrici. El facea din cand in cand mancare si ea obisnuia sa se amuze pe tema asta. Zilele se scurgeau lent, si noptile si mai lent. Ziarele anuntau finalul razboiului, insa zvonurile erau mult mai pesimiste. In aer se simtea miros de sange, in cer se vedeau oglindite lacrimile lasate in urma de toti cei ce nu au apucat sa-si revada familiile. O furtuna se apropia, o furtuna ce avea sa schimbe multe.

Ziua a inceput precum oricare alta, cu tanarul la fereastra fetei, cu o floare proaspat culeasa si cu un sarut care o astepta. Ea il aude strigand-o si iese pe geam. Il vede si ii spune sa astepte putin ca nu e inca pregatita. Neavand de ales, tanarul intra in casa peste fata, in timp ce aceasta isi alegea tinuta. O surprinde in halatul de baie, o ia in brate, o saruta cu foc, apoi ii da floarea. Ea ia floare si il saruta, il ia de maini si se arunca in pat. Cerul era senin precum apa din paharul in care acum era floarea pusa. Se uitau unul in ochii celuilalt. "Mi-a fost dor de tine". Fata sare din pat si se inchide in sifonierul cu haine. Dupa 20 de minute iese. Tanarul nu mai era in pat, ci o asptepta dupa usa. O ia in brate speriind-o, insa ea rade si il saruta. Se impinge in pieptul lui, si el ii da drumul. O pirueta, doua... se simte precum o printesa. Tanarul o admira, ii zambeste si ii spune: "Esti frumoasa". Tanara emotionata ii zambeste, il ia de mana, si coboara in viteza scari pana jos. Mereu a stiut cum sa o faca sa se simta cea mai frumoasa, mereu a stiut sa o aprecieze... Mereu a iubit-o si ea l-a rasplatit cu aceeasi moneda.

Ajungand langa cladirea unde invatau ei, citesc un afis: "Cursurile se suspenda pe termen nelimitat". Usa era inchisa si nimeni nu parea a fi in cladire. Tanara il strange de mana pe baiat:"Am un presentiment". Tanarul ii zambeste, chiar daca si el simte ceva in neregula. O ia de mana si ii propune o cina in seara asta in oras. Tanara accepta doar daca dupa, se retrag la ea acasa pentru desert. El accepta si o conduce pe fata pana acasa la ea. Sub pretextul ca se duce sa se aranjeze, o saruta si se grabeste sa plece in oras sa caute un restaurant si un cadou. Restaurante erau multe insa preturile il faceau sa caute in continuare. In cele din urma, cumpara cate ceva de la un magazin de langa el, lumanari, un vin dulce, si face din casa lui un restaurant in toata regula. Seara se asterne peste oras, emotiile cresc in sufletul fetei. Cineva ciocaneste la usa. Era el. Fata coboara intr-o secunda. Jos ajunsa se opreste in spatele usii si intreaba:"Cine este?". Tanarul zambeste si ii raspunde: "Valetul domnisoara, am venit sa va conduc catre stapanul meu". Fata deschide usa, si cu o atitudine de regina, ii intinde mana spre a fi sarutata. El se apleaca si ii saruta mana. Ea chicoteste, moment in care el se ridica brusc si o ia in brate. Una - doua piruete... Erau un cuplu frumos.
Tanarul o leaga la ochi si o conduce pana la restaurantul lui. Ajunsa sus, o aseaza pe scaun si ii dezleaga esarfa de la ochi.
- Iti place? , intreaba temator tanarul.
- E mai frumos decat ma asteptam. Si mirosul. Nu-mi zi ca ai gatit...
- M-a ajutat mama inainte sa plece, asa ca de data asta nu ai ce-mi reprosa.
- Ramane de vazut.

Seara decurge in aceleasi toane de ironie pe seama mancarii, insa ce e drept, era buna. Lumanarea se topeste sub presiunea zambetelor celor doi ce umpleau intreaga camera. Tanarul se ridica si strange masa... Tanara vine si il ajuta sa spele vasele. Odata asezate farfuriile la locul lor, fata ii zice: "Ma duc dupa desert". Tanarul vine incet catre fata, scoate esarfa pe care i-o legase cand a adus-o la el, si i-a soptit la ureche:
- Gaseste-ma.
El se indeparteaza si se duce sa caute un disc. Intre timp, tanara cauta sa dea de el, ascultand tot ce se intampla in jurul ei. Merge ea ce merge, se impiedica si cade pe canapea. Tanarul vede asta, si se apropie incet de fata, nelasand-o sa isi desfaca esarfa. O saruta pe buze si ii spune: "Stai inca un pic cu esarfa." Fata sta cuminte asteptand parca ceva. Tanarul ia discul si il pune in gramofon. Un vals lent umple camera incet, inconjurand trupurile celor doi. Tanarul se apropie de fata si ii da esarfa de la ochi. O saruta si o priveste tandru. Ea se face mica mica si se cuibareste la pieptul lui, in timp ce se lasa purtat de tanar pe acordurile gramofonului.
- Tii minte cand m-ai sarutat prima oara? Aveam 10 anisori si tu 8. Mi-ai dat un pupic pe obraz cand ti-am dat marul meu.
- Tin minte, dar nu de asta te-am pupat. Imi placea de tine ca erai singului baiat care se juca cu mine.
- Si mai tii minte cand am stat toata noaptea in foisor ca sa prindem rasaritul de soare?
- Tot ce tin minte e ca de fiecare data cand dadeam sa adorm, tu ma sarutai lung lung, si eu ma simteam ca frumoasa din padurea adormita in acele clipe, printul meu.
Se face liniste, si cei doi asculta valsul ce inca nu s-a terminat. Danseaza incet pe acordurile inimilor lor de data asta... Totul insa se opreste intr-o secunda. Sirenele pornesc si luminile se inchid in intreg orasul. Totul se opreste, totul ingheata. Tanarul fuge spre geam si o uita pe fata.
- Unde esti?
- Aici, vin imediat.
- Nu te vad.
- Gata gata, sunt aici. Am fost sa vad daca e vreun pericol. Si nu e.
- Sa nu mai pleci asa...
- Promit.
Fata il saruta incet incet, si el o ia in brate. In lumina lumanarii cei doi par o fantoma, ce incet dispare in intuneric in drumul lor spre dormitor. Dupa ce trece pragul cu ea in brate, ii sopteste:
- Inainte sa inchid usa, sa stii ca maine o sa-ti cumpar 20 de trandafiri rosii, cate unul pentru fiecare an in care ai fost alaturi de mine si m-ai suportat.
- De-ar fi sa ma pot intoarce in timp, tot pe tine te-as alege de fiecare data, caci tu esti casa mea, si la pieptul tau as vrea toata viata sa stau.
Usa se inchide un urma lor, lumanarea isi da ultimile clipe de lumina. Acum, povestile nu-si mai au rostul, caci pentru ce urma sa se intample nu exista cuvinte care sa poata transpune sentimentele celor doi... In acelasi timp, insa pe masa din casa fetei, prajitura statea cuminte si isi astepta mesenii...

E dimineata. Ochii i se deschid mari, si tanara intinde mana catre dreapta ei, insa patul era gol. Se intinde ca o pisicuta si il striga dar acesta nu raspunde. Se uita in jurul ei, insa patul nu ii era plin de flori si nici in jur nu mirosea a trandafiri.
- Stiam ca o sa uite.
Se ridica incet si isi ia un halat pe ea, halatul lui. Iese pe geam si vede lume agitandu-se si fugind. In oras era un nor de fum... In striga din nou, insa el nu raspunde.
- S-o fi dus sa ajute cu ceva.
Se imbraca repede cu hainele care a fost aseara, si ciufulita iese in strada. Incearca sa opreasca pe cineva sa intrebe ce s-a intamplat, insa nu reuseste. Se pierde in multime si se lasa purtata de ea catre locul de unde iesea fum. Era floraria de unde tanarul lua mereu flori. Ea se uita in jur, insa nu il vede nicaieri. Intreaba pe cineva care statea langa ea:
- Ce s-a intampla?
- Azi dimineata o bomba a cazut pe florarie. Era lume inauntru.
- Cine??? Cine era inauntru???
- Nu stiu...
Inima fetei se face mica cat un purice. Ochii i se paiejenesc, pielea i se face ca de gaina... Cade in genunchi si nu poate crede ca asta e realitatea. Se ciupeste, insa nu se trezeste. Ceea ce traieste e real... Cineva o ridica in picioare, si o intreaba daca se simte bine. Fata nu mai aude nimic, nu mai intelege ce se intampla cu ea... Nu isi mai simte trupul, nu isi mai poate controla instinctele. Cade in genunchi cu mainile la ochi plangand... Cei din jur ii fac loc, si incearca sa o intrebe ce s-a intamplat. Insa niciun raspuns.

Din multime cineva isi face curaj, o ridica in picioare si ii da o palma. Pentru o secunda, fata isi revine, si ii zareste chipul. Era in fata ei, era in regula... nu patise nimic. Il strange in brate si il saruta:
- De ce ai plecat de langa mine. Am crezut ca ai patit ceva. Am crezut ca te-am pierdut pentru totdeauna.
- Ma scuzati, insa nu stiu despre ce vorbesc.
Uimita de raspuns il priveste din nou, si era un necuoscut.
- Vroiam doar sa aduc cu piciorele pe pamant domnisoara. Nu stiu ce s-a intamplat, insa nu e timp de plans. Luati o galeata si ajutati-ne.
Fata incremeneste. Ia galeata insa nu stia ce sa faca cu ea. Incet, cu galeata in mana, se indreapta catre casa de unde plecase, catre patul unde s-a scris povestea ultimei nopti de dragoste. Era o statuie ce insa se misca. Ajunsa in casa, se intinde in pat si incepe sa planga mai puternic ca niciodata... Nu se putea opri, nu se putea controla. Mirosul lui era peste tot, pe pielea ei, pe hainele ei, in inima ei. Se decide sa faca un dus, insa cu putin folos... El a ramas cu ea si va ramane pe vecie...

Anii au trecut si tanara s-a casatorit, a avut copii, si acum e batrana. Si-a iubit sotul, si el a iubit-o pe ea. Acum asteapta nepotii in pragul casei. Insa povestea ei s-a incheiat cu multi ani in urma, odata cu el...

Povestile nu au un final agreat de toata lumea, si mereu cineva va gasi ceva in neregula, insa un final e un final, si el trebuie acceptat... Povestea aceasta insa nu a avut ocazia sa se incheie, si nu se va incheia niciodata, poate doar candva, undeva, in viitor...

Intotdeauna

O noapte de vara, doar in doi... Ne jucam de-a v-ati ascunselea prin casa. Castigatorul ia ultima lingura de inghetata. Intri pe varfuri in dormitor crezand ca ma vei gasi acolo. Camera era insa goala. Geamul intredeschis, lasa doar un pic de vant in camera, destul insa cat sa umfle draperiile care erau trase. Cerul afara era innorat, insa se putea observa ca era luna plina. Becurile din camera erau inchise, afara intuneric precum cerneala. Insa din cand in cand, cate o raza de luna se strecura si lumina tot. Dai sa te intorci si de nicaieri apar si te prind in brate. Tresari si tipi, dar cand imi simti bataile inimii te linistesti si razi.

- Deci am castigat?
Zambesc si te invit sa-ti revendici premiul. Pe pat observi un trandafir. Seamana cu cei din fata casei. Te intorc si te propii de pat. Te asezi ca pe o banca pe marginea lui. Ma asez langa tine. Scot din buzunar o esarfa si ti-o pun la ochi. Termin de legat, si te iau de mana. Te ridic, si incet, strecor mana mea din a ta, si ma pierd prin camera. Primul tau instinct e sa duci mana la spate sa te dezlegi, insa nu o faci. Razi, insa nu te misti, nu te intorci... Doar astepti... Incet, vin si te sarut pe buze...
- Mi-am papat premiul... Raule...
- Nu l-am papat, doar l-am imbunatatit.
- Cum?
- Astepta si vei vedea.
Te sarut pe gat, Si iarasi ma pierd in camera... Te privesc cateva secunde. Erai imbracata intr-o camasuta cu nasturi, si niste pantaloni de pijama... Insa la fiecare raza a lunii care patrundea in camera, tu parea goala, cu o aura luminoasa in jurul trupului tau. Incet, te strang in brate si te sarut pe gat acolo unde era desfacut ultimul nasture. In sus, tot mai sus, pe obraz, pana pe buze, insa cu fiecare sarut, desfac si cate un nasture de la camasa ta... Pana ajung la buzele tale, termin toti nasturii. Te iau in brate, si te intind pe pat. Iti dau jos esarfa de la ochi. Te privesc si ma privesti... Imi zambesti timid. Iau trandafirul pe care il dadusem deoparte si cu el conturez si urmez fiecare linie, fiecare curba a trupului tau... Cand in sus, cand in jos, insa de fiecare data, dand cu petalele ei, cate un pic din camasa desfacuta la o parte. Pieptul ti-e gol, si luna il umple de lumina. Tu cu mainile tale, incerci sa ti-l acoperi. Zambesc, si las floarea deoparte. Vin spre tine, si te sarut pe buze lung. Iti indepartezi mainile de pe trup, si le asezi pe chipul meu, prin parul meu. ma opresc din sarut, si ma uit la tine zambind. Incep sa inchei fiecare nasture, lasandu-l doar pe cel mai de sus desfacut, intocmai cum erai inainte. Te iau in brate, si cand sa ma ridic cu tine din pat, te intinzi dupa floare.
- Era cat pe ce sa te scap, si cadeam si eu.
- La bine si la rau trebuie sa ma urmezi...
Radem... Te duc, afara, pe canapeaua de pe terasa. Te cuibaresti la pieptul meu imediat ce ne asezam. ma uit la tine, si pari a te simti vinovata.
- Ce s-a intamplat?
- Nu esti suparat, nu?
- Pentru ce?
- Pentru ca suntem aici si nu inauntru... Stii tu...
Rad...
- Stai linistita...
Zambesti si strecori o mana in buzunar, de unde scoti esarfa si ma legi la ochi cu ea... Apoi fugi pe iarba din fata casei...
- Cauta-ma.
- Stii bine ca te voi gasi...
Ma riric, buimacind, cautand un reper. In cautarea mea insa am ajuns pe scari si inevitabil, am ajuns cu fundul pe pamant. Vii intr-o graba razand, ma dezlegi si ma saruti.
- Te-ai lovit?
Te iau imediat si te rostogolesc pana in iarba de langa noi... In par sunt zeci de fire de iarba proaspata, insa in ochii tai se reflecta intreg universul. Radem si zambim. Te sarut pe locul unde nu a fost inchis cel mai de sus nasture, si incet urc spre buze. Tu strecori mainile, si incet, iti desfaci cate un nasture de la camasa...
- Promite-mi ca orice s-ar intampla, vei fi mereu aici cu mine.
- Voi fi... intotdeauna.

In jurul Pamantului in 24h

Ora 08.00 . Te trezesti incet incet, ma saruti ca sa nu fii singura trezita, te ridici din pat si intri direct in baie sub dus. Trec 2 minute si sar din pat, dar tu esti inca sub dus. Nu-mi dai de ales, asa ca ies din casa, merg 10-20 secunde prin iarba inmuiata in roua, si sar in lacul din fata casei noastre. Doua trei ture de lac, apa rece ca privirea ta cand te contrazic, altfel spus calduta doar pe dinauntru. Soarele inca nu a patruns in zona, caci in jurul lacului sunt munti inalti si paduri falnice. Ies din apa lacului, si chiar atunci si tu iesi de sub dus. Repede repede vin si te iau in brate, si te strang ca si cum nu te-as mai fi vazut de ani buni. Te las incat sa aluneci pana ajungi din nou cu picioarele pe pamant, si cand buzele tale ajung langa ale mele, te sarut. Inchizi ochii, si ma saruti dulce, timp in care, in timp ce te sarut, te duc incet sub dus din nou...

Ora 09.15. Iti servesti cafeluta sau cubuletul de ciocolata in timp ce eu fac o salata de legume cum am invatat in copilarie, ca la mama acasa. Cu muzica, tu te ocupi astazi. Rasetele noastre, si muzica, amestecate, umplu padurea din jurul nostru pe o raza de 1km.

Ora 10.00. Iei un prosop cu tine, si ochelarii de soare. Eu iau crema de bronzat. Ma iei de mana si iesim impreuna pe usa. Suntem pe o plaja de la ecuator. Caldura planda dimineata, apa calda si limpede ca ochii tai. Oameni cat vezi cu ochii deoparte si de alta, insa nu intr-atat de multa incat sa nu gasim un loc pentru prosopul nostru. Iau crema si cu grija, te acopar cu un strat protector de crema, exact cum cu o noapte inainte, te-am acoperit cu un strat de saruturi. Zambim, alergam, sau ne plimbam pe nisipul umed. Sarim peste valuri, sau cautam pestu sub apa. Ne jucam...

Ora 12.20. Imbracati precum turisti, cu suveniruri la noi, servim un croasant in restaurantul din varful Turnului Eiffel. Atat de sus incat zgomotele orasului nu ajung pana la noi. Atat de sus incat, toata arta, toata istoria si toata iubirea de jos, se vede urcand pana la ceruri precum fumul de la soba iarna...

Ora 14.00. Safari in Africa. Animalele, amortite de caldura intensa se ascund in baltile intunecate, care sunt mai rare decat diamantele in acea zona. Privim de aproape lei si girafe, si ne intrebam oare cine e cu adevarat stapanul Pamantului.

Ora 16.00. Padurile ecuatoriale. O ploaie calduta, pica din ceruri, insa pana la noi, doar zgomotele picaturilor ajung. O picatura isi face loc printre frunze si iti aluneca pe obraz. Cu saruturi o culeg incet si apoi o presar pe buzele tale.

Ora 19.00. Pe canapea, acasa, cu un film nici prea prae, nici foarte foarte, dar nu conteaza atata timp cat cu te cuibaresti la pieptul meu.

Ora 21.00. Suntem intr-un restaurant din Italia si servim o portie de paste precum in Doamna si Vagabondul.
Ora 23.00. Intre Pamant si Univers, in varful piramidelor din Gizeh, privim stelele si rememoram tot la fel de multe amintiri si saruturi. Intre lumi, suntem doar noi doi...

Si maine, o luam de la capat.

Monolog in miez de noapte (II)

Putine lucruri se pot spune despre o poveste in curs de creare: e nevoie de un subiect, e nevoie de personaje competente, e nevoie de o limba adecvata, de un decor perfect si de un narator care sa patrunda adanc in sufletul personajelor. Dar nicaieri nu se precizeaza despre narator, ce ii ramane de facut dupa ce povestea se termina... Ce se intampla cu acea voce care capata viata, si traieste fiecare lacrima a personajelor, care simte saruturile dulci pe inima lui, care imparte fiorii din stomac cu indragostitii din poveste... Nimic, naratorul trebuie sa fie o masinarie, care doar sa interpreteze, sa completeze, sa nu existe.

Uite asa se intampla si in realitate, unde naratorul e unul din personaje, unde unul traieste uneori si sentimentele celuilalt, dar si pe ale sale, unde el povesteste si e si personaj. E ca si cum ai putea avea un creion, si orice ai desena ar prinde viata. Ma trec fiori cand ma gandesc la posiblitati... nenumarate.

Prima, as schimba harta Romaniei, a doua, as schimba anotimpul. As pune mai multe stele pe cer, si as face luna ma mare. As desena flori in desert, si copaci pe valurile marii... As desena o fereastra in camera mea, care sa dea in camera ta, sa te pot privi de fiecare data cand mi-e dor de tine. As sterge toate barierele, si toate razboaiele, as sterge toate lacrimile din lume. Cate nu as face cu un asa creion, insa el e doar in povesti real, si la fel si armonia...

Insa ce am fi daca nu optimisti incurabili? Stiu raspunsul, pesimisti convinsi :) ... Dar ce am face daca paharul nu ar fi pe jumatate plin? Stiu si aici raspunsul, l-am umple numa pentru a-l bea pe jumatate... Dar iar si iar si iar... intrebari o mie si raspunsuri mai putine... insa, ce suntem noi daca nu oameni, meniti sa fim naratorii povestii noastre din clipa in care ne indragostim pentru prima oara... Naratori sau personaje, si povesti reale. Alfel spus, viata noastra-i o poveste, si doar ce-i meritosi pot deveni personaje din ele.

Povestile nu sunt doua la fel niciodata, chiar daca personajele uneori sunt aceleasi...

O petrecere in miez de vara

Te-am visat... te visez mai mereu, insa niciodata nu-mi amintesc decat o fractiune. Aseara insa, te-am visat cu adevarat dupa multe luni. Eram in mijlocul unei camere, o petrecere pare a fi, in jur si tu apareai si dispareai imediat. Erai agitata, parca nu-ti mai vedeai capul de griji. Eu nu inteleg ce se intampla... Ma opresc, inchid ochii, trag aer in piept si totul devine limpede. Era o petrecere acasa, si erai gazda. Deschid ochii si te vad oprita in fata mea.

- Vii sa ma ajuti sau ce faci?
- Imediat. Zi-mi ce am de facut.
- Tine astea si du-le acolo, apoi ai grija ca se termina bauturile si aperitivele...
- Bine bine. Linisteste-te, ma ocup imediat de tot.
Zambesc si ma duc sa rezolv problemele. Termin si ma duc sa te caut, insa nu te gasesc. Pe jos, toti se intretin cu discutii banale, care danseaza, care rememoreaza tineretea... Insa tu esti de negasit. Urc la etaj. O liniste sinistra. Becuri inchise, insa e de inteles, e dupa-amiaza de vara totusi. Intru in dormitor si te vad intinsa in pat cu fata la cearsaf.
- De ce te ascunzi?
- Am obosit...
Ma asez langa tine, si te imping pana ajungi cu fata in sus. Ma asez deasupra ta, privindu-te.
- De ce ai organizat petrecerea asta?
- Sincer, nu mai stiu. Aveam nevoie de ceva...
Zambesc si te sarut. Te opresti din vorbit. Sarutul se termina si imediat incepi sa vorbesti... Te sarut din nou si te opresti iar, si din nou dupa ce ma opresc o iei de la capat. Asa ca ma asez langa tine, privind peretele, furisandu-mi mana pe sub tine si apropiindu-te de mine, pana ce ajungem ureche langa ureche. Ma intorc spre tine, si te intorci spre mine. Te opresti din vorbit si zambesti. Te sarut, si tu ma strangi in brate.
- Hai jos ca te asteapta lumea.
- Vin imediat, numai sa ma spal putin pe fata.
- Bine. Ma duc sa iau pulsul multimii.
Sar din pat, si ma indrept spre usa. Tu erai intinsa in pat, pe mijloc. Erai ca un ingeras... Ma opresc in tocul usii si zambind ma intorc spre tine.
- Sigur vrei sa coboram? ...
- Du-te si nu mai comenta, imi zici zambind.
- Bine bine, dar sa nu zici ca nu am incercat.
Trec 10 minute, trec 15 minute. Tu nu esti de gasit pe jos. Urc sus, si camera e goala. In baie se vede lumina aprinsa. Intru si te gasesc spalandu-te pe chip, cu fata la oglinda si cu spatele la usa.
- Ce faci?
- Nu pot... nu pot sa cobor.
Oftez, si incet ma apropii de tine. Te strang in brate, in timp ce tu suspini. E liniste, si nimic din ce se intampla jos nu mai ajunge la noi.
- Ce se intampla cu tine?
- Nu stiu...
Te sarut pe gat, incet, ca si cum ti-as numara bataile inimii.
- Opreste-te, ce faci?
- Nimic, iarta-ma.
Dau sa ma indepartez de tine, insa intr-o fractiune de secunda, ma apuci de mana, si cu chipul in jos, fara sa ma privesti imi zici:
- Te rog, nu pleca...
- N-am plecat atatia ani de langa tine, asa ca nu voi face asta acum...
Te intorc cu fata la mine, si cu prosopul iti sterg apa si lacrimile de pe chip, si tot machiajul odata cu el.
- Buna ziua domnisoara, de cand nu te-am mai vazut asa frumoasa si tanara. Hai jos ca vreau sa ma mandresc cu tine.
Zambesti, ma saruti si iesi pe usa inaintea mea, lasandu-ma cu ochii inchisi asteptand parca un sarut mai lung. Zambesc fara sa deschid ochii, si apoi ii deschid si vin dupa tine. Te prind inainte sa cobori scarile. Toti ne privesc. Tu chicotesti, eu zambesc.
- Te iubesc...
Inchid ochii si dau sa te sarut, insa nu iti gasesc buzele. Deschis ochii si vad tavanul. Ma uit la telefonul de langa perna, niciun telefon, niciun mesaj. Ma uit din nou, si vad ca e 09.10. Afara soarele isi arunca care o raza prin crapaturile din nori. Ma uit cu un ochi sa vad daca e primavara sau iarna. De data asta e primavara. Imi amintesc de buzele tale, si oftez.
- De ce... oooooooooooooooooooooooooooooooooof.
Trag aer in piept si ma intorc cu fata la perete. "Oare pentru ce era petrecerea?"

Sub clar de luna

Ennio Morricone - Nocturne with no Moon:

Mii de vise si soapte se pot rosti in noapte. Unele fara destinatar, altele fara nicio logica. Dar unele soapte, se spun insa pentru a fi auzite.

Sopteste-mi iubire, cu ochii inchisi
Sopteste-mi-o-n miez de noapte,
Cu vorbe de dor, cu-n zambet usor,
Doar tu si eu... ca in basme.

Cate nopti nu ai petrecut privind peretele alb de care sta patul lipit? Cate ore nedormite ai petrecut, parca asteptand ca golul de langa tine sa se umple? De cate ori nu ti-ai dorit sa vezi dimineata cearsaful sifonat langa locul in care tu ai dormit?

Aseaza-te langa mine, priveste-ma in ochi...
Atinge-ma pe buze, sa simti cum imi iau foc...
Dar mai mult de atat, as vrea sa iti arat,
Pe inima cum imi sta tatuat, al tau sarut...

Inchid ochii si-adorm, in timp ce tu cobori din ceruri. Ma privesti cum dorm, asezata pe cearsaf langa mine. In brate strans ma tii, de parca maine nu ar mai fi. Si cum de zi se sparge cerul, tu pleci de langa mine.

E zori de zi din nou, si nu esti langa mine.
Nici urma ce cearsaf nu o mai vad.
Pe mine insa urma ta ramane,
Si mi-e de-ajuns sa zambesc fara rost.

Visul dintre vise

Ennio Morricone - Playing Love:

Sunt intr-un tinut calduros. Nu intru atat incat sa imi fie teama de soare, dar nici intru atat incat sa am nevoie de haine, altele decat un maieu si o pereche de pantaloni 3 sferturi. Simt cum nisipul se strange in bulgari cand pasesc pe el, si cum se sparge in bucatele cand ridic talpa. Simt, cum printre copacii din jurul meu, adie briza marii, pe care hoinaresc pescarusi. Oceanul, sparge val dupa val pe plaja, incercand sa ajunga la mine. Eu, stau la umbra unui copac, intins pe o frunza de palmier, cu ochii inchisi... E liniste. Mintea mi-e goala, trupul mi-e amortit, sufletul mi-e hoinar prin alte meleaguri. Coltul meu de rai... Deschid ochii si vad monitorul calculatorului. Ma intristez putin. Inca am pe mine bluza cu care am fost la cursuri. E 00.41. Tarziu, ar trebui sa dorm.

Dau sa ma ridic de pe scaun, dar ceva ma opreste. Pornesc Winamp-ul, si pun o melodie de-a lui Ennio Morricone. Posibil sa nu fi auzit de el, nici eu nu stiam ca exista pana mai azi. Jazz. Eu? ... Am ascultat cate un pic la televizor, la o emisiune pe TVR1, si am aflat ce inseamna jazz. Asta mi-a dat pofta sa revad un film vechi, "The legend of 1900" . Si de acolo am aflat de Ennio.

Pornesc melodia, si inchid ochii din nou. Simt cum trupul mi se ingruneaza, si ramane atintit pe scaun. Sufletul mi se ridica, si prinde incet aripi. Ma privesc din tavan. Par adormit pe scaunul ala. Ies prin perete in frigul de afara. Nu simt viscolul, nici fulgii de zapada. Sunt un spirit. Ma duc repede la magazinul de langa camin, intru prin usa, si dau sa iau o ciocolata, dar nu o pot lua, caci mana in trece prin ea, exact ca in filme. "Uite ca pe asta au nimerit-o cu filmele". Ma asez abatut pe treptele magazinului si privesc spre cer. O stea imi atrage atentia. Intrigat, ma indrept spre ea. Steaua se indeparta pe masura ce ma apropiam de ea.... O urmaresc, ea fuge, maresc pasul, alearga... Si tot asa, pana ii pierd urma. "Sa vezi ca nu mai stiu unde sunt"... Caut repere, indicatoare pe sosea. Nimic. La o casa, vad un bec aprins. Totul in jur e intuneric, nimeni treaz, doar cineva in acea camera. Cobor incet pana la fereastra.

Oboseala, fericire, placere, toate amestecate intr-un parfum atat de cunoscut. Aplecata asupra unei carti, cu ochii mari, cascand pe alocuri, cu un creion intr-o mana si cu cotul pe masa in cealalta, iti conturezi viitorul, cum o faci de ani buni. Nu indraznesc sa intru, daca ma simti cum reactionez? Te privesc din spatele sticlei, zambind. Trec mana prin geam... Nicio reactie. Intru incet, pana ce tot trupul mi-e in camera ta. Pas cu pas, ma apropii de tine. Asteptand din secunda in secunda sa te intorci si sa ma certi. Dar nu se intampla. Ajung langa tine. Ma asez in capatul celalalt al mesei, si te privesc. Chipul tau concentrat, ochii tai obositi, buzele tale ce soptesc intrebarile si raspunsurile... Ma intind sa te ating, dar mana imi trece prin tine... Ma intristez. Dau sa plec, dar inainte ma intorc si la ureche iti soptesc "noapte buna". Tresari, si te intorci fix spre mine. Ma privesti in ochi... Impietresc. Zambesti, si te intorci inapoi la intrebari. Mii de fiori imi strabat trupul in acea secunda. Inchid ochii, dupa care ii deschid, si ma trezesc din nou pe scaun... Zambesc, imi dau puloverul jos. Sosetele si pantalonii, si sa urc in pat. Telefonul langa mine, cu alarma pusa sa ma trezeasca, cu toate ca mereu ma trezesc inaintea alarmei si o opresc.

Inchid becul si zambesc, caci mi-ai lipsit... Inchid ochii... Briza marii imi mangaie gatul si imi invaluie trupul. Spuma valurilor imi uda talpile, si soarele sta sa apuna. Deschid ochii, ma ridic, si ma duc in padure sa caut lemne pentru un foc, sa-mi fie cald...

Un rucsac gol

Toata lumea stie cum arata un rucsac gol. Imagineaza-ti ca ai unul deschis in fata ta. Pune il el pe rand toate visele tale, toate dorintele tale, greutatile si implinirile, neajunsurile si suferintele, lacrimile si zambetele. S-a ingreunat? Un pic, dar nu de ajuns, caci mai e loc destul de mult. Pune acum cu grija, toti cei care iti umplu zilele, prieteni, colegi de servici, cunostiinte, din prezent dar si din trecut. Nu-ti face griji, incap toti, si inca mai ramane loc. Acum, pune-i pe toti cei pe care ii iubesti, sotii, soti, copii, bunici, parinti, toti cei care iti cunosc secretele, toti cei care iti impartasesc visele. Deja poti spune ca e toata lumea ta inauntru, nu? Aproape. Mai e loc de ceva. mai e loc pentru tine.

E incredibil cum toata lumea ta incape intr-un rucsac, nu? Dar uite ca e posibil. Acum ia rucsacul si pune-l in spate. Simti greutatea? Simti cum iti apasa pe umeri, cum te trage inapoi daca stai drept? Apleaca-te in fata un pic, si totul o sa fie bine. Morala? Nu te lasa tras inapoi de viata ta. Fii cu un varf de nas inaintea ei, si totul va fi bine.

Calator in timp

"Ai zice ca e o gluma, dar sunt zile in care simt ca cerul devine negru in miezul zilei, si ca plange in locul meu, insa lacrimile-i sunt ca smoala, si toate cad pe umerii mei... Greu, tot mai greu. Apasator, tot mai apasator... As vrea sa pot gasi un vinovat, pentru aceste lacrimi, dar nimeni nu-mi sare in cale ca sa ma salveze din dilema. Cand aleg un vinovat, brusc se transforma in fum, si se imprastie cand ma apropii de el. Niciun vinovat pentru lacrimile cerului. Insa o singura victima, eu. Crima perfecta, pacat ca eu sunt la celalalt capat al cutitului..." Acestea sunt gandurile cu care se framanta personajul nostru, doar cand nu e liniste in jur, si strazile sunt aglomerate... Caci cand e liniste, nimic nu mai conteaza. Mintea ii fuge intr-un singur loc, ca si cum, cand nimeni nu-l vede, inchide ochii si se intoarce in timp la acel moment, calatoreste inapoi in timp catre clipa perfecta... E ciudat cum mereu perfectiunea e in trecut, dar ce stiu eu, eu sunt doar un narator...

E mijlocul unei zile de vara. Banca pe care sta, e pe faleza, si briza marii ii mangaie fiecare fir de par in parte... Granulele de nisip, purtate de vant, se ridica in inaltul cerului, si sclipesc in lumina soarelui precum stelele noaptea. Toata lumea e in vacanta in jurul lui; copii care construiesc castele de nisip, parinti care se bucura de relaxarea pe care o asteapta de un an, tineri care se sord din priviri, si se saruta ca si cum nu ar mai exista ziua de maine... pescarusii care zboara impreuna cu porumbei si vrabiute. Ce mai, o armonie care greu o gasesti in basmele pentru copii. Si totusi, ceva nu e perfect. El e trist. El e abatut. Sta pe o banca cu ochii inchisi. Nu stii de-i treaz sau doarme. Daca nu ai fi atent, nu ai realiza ca respira. Pare mort... Mai mai ca imi vine sa ma duc langa el, sa-i ofer un umar pe care sa se poata sprijinii. Dar ce pot face eu, un simplu ecou al unor cuvinte... Sta si se gandeste, relaxat ca si cum ar fi la un masaj sau intr-o sauna. Are aceleasi haine ca si ieri, doar un pic mai sifonate. Are parul ciufulit si incalcit. Barba de ar face concurenta si pustnicilor... Nu plange, nu suspina, nu rade... Nu nimic. Doar, mediteaza. Se hraneste cu zambete din jur, pentru a putea face fata noptilor secetoase... Zi de zi, pe acea banca, anotimp de anotimp, an de an. Nici eu nu mai stiu cati ani au trecut de cand nu l-am mai auzit vorbind. Si eu sunt cu el zi de zi, privindu-l si suspinand in locul lui... Sincer, nici nu stiu ce il mai tine pe acest pamant, dar ce stiu eu...

Anii au trecut, si culoarea din parul lui a inceput sa se piarda in bataia vantului. Hainele par a fi aceleasi, dar sunt la fel de botite, si el e la fel de ciufulit. Parca ar fi o statuie, asa de mult s-a obisnuit lumea cu el pe acea banca. Copii care construiau castele, acum sunt parintii care se bucura de vacanta, si au la randul lor copii care nu mai fac castele insa. Sunt acasa, sau cine stie pe unde... Tinerii inca se sord din priviri si se saruta, dar stiu foarte bine ca viata e lunga, asa mai mult, e mereu mai bine... Dar el... el e tot pe acea banca. Tot singur. Tot de piatra, si tot cu ochii inchisi. O tanara superba se aseaza langa el.
- De ce stai aici singur?
- Pentru ca asa mi-e mai simplu.
- Simplu sa ce?
- Simplu sa pierd notiunea timpului. Simplu sa calatoresc mai repede in viitor, si sa termin odata cu totul.
- Ai o misiune?
- Nu. Doar o ambitie.
Tanara se apropie de el, intrigata, si cu o voce suava ii zice: "Povesteste-mi".
- Domnisoara, nu am timp de asa ceva.
Deschide ochii, vrand sa o goneasca, dar lumina soarelui il opreste. Ii trebuie 10 secunde sa se obisnuiasca cu lumina. El nu deschidea de obicei ochii ziua. Trec 7 secunde, si chipul fetei incepe sa devina vizibil, insa e incetosat si cu o aura de lumina. Ingheata, si cu teama, dar zambind, zice:
- Cumva esti ingerul meu? Ai venit in sfarsit sa ma iei?
- Ce glumeti sunteti domnule....
- Vrei sa stii cum ma cheama?
- Hmmmmm. Da.
- Stai sa ma uit in buletin... tanara zambeste . Aici scrie ca ma numesc Teodorescu. Dar tin minte ca prietenii ma strigau Teo. Asa ca si tu poti face la fel.
- Teo. Asta e nume de fata...
- Nici nu stii ce probleme am avut in liceu cu treaba asta.
Amandoi rad...
- Dar pe dumneavoastra domnisoara, cum sa va strig?
- Iti spun daca o sa-mi placa de tine la sfarsitul zilei.
- Vai vai vai... Dar cum sa nu va placa de mine? Sunt tanar, sun prezentabil. Cu toate ca in ultimul timp am o problema.
- Ce problema Domnule Teo, intreba tanara ironic.
- Nu mai disting realitatea de fictiune.
- Cum asa?
- Pai de exemplu acum, ma simt precum printul din poveste si vad o cenusareasa in fata mea, dar ea nu are lipsa niciun pantof.
- Corect, ii lipsesc amandoi... Sunt in poseta. Baga mana si scoate un papuc roz. Poftim nobile Teo, ca sa ma gasesti cand voi pleca de langa tine.
- Domnita mea. Mii de multumiri. Dar sper ca nu veti pleca prea curand, caci nu vad niciun numar sau adresa sprisa pe pantoful acesta de clestar.
- E greu sa scrii pe clestar nobile domn, zambeste ea, amuzata de scuza lui. Dar nu e problema, caci mai stau pana cand se va innopta cel putin.
Orele trec si cei doi se tachineaza ca doi indragostiti. Se sorb din priviri, insa nu indraznesc sa se sarute. Orele trec precum clipele, oamenii se imputineaza precum frunzele toamna. La un moment dat el se ridica de pe banca. Se apleaca catre tanara si ii intinde mainile. Ea ii accepta propunerea si se ridica de pe banca. Merg brat la brat 1 mentru si se opresc. Tanarul cade in genunchi in fata fetei. Aceasta imbujorata il intreaba uimita cu o voce jucausa:
- Deja ma ceri in casatorie. Vai cat am asteptat acest moment.
El zambeste, si scoate papucul din buzunar. Ia piciorul fetei si probeaza papucul.
- Inca se potriveste.
- Asta vroiai sa vezi? Minti, ai vrut sa pui mana pe mine...
- Scopul scuza mijloacele.
Amandoi zambesc si rad. Se strang in brate si se apropie unul de celelat tot mai tare. Niciunul nu mai respira, niciunul nu mai vorbeste. Clipa perfecta... Sarutul perfect...
- Sa stii ca nu te voi mai lasa niciodata sa pleci, Cenusareaso.
- Nu insista, o sa-ti spun mai tarziu numele meu, cand imi gasesc buletinul, ii spune zambind tanara.

O lacrima i se scurge prin transeele sapate de vant pe chipul lui. O lacrima sarata precum cele ce au umplut marile si oceanele... S-a facut din nou seara. S-a mai scurs o zi. Si el a mai imbatranit un pic... Se ridica de pe banca, si se indreapta agale, singur, catre casa. Are in mana dreapta un baston, si in cea stanga un papuc. Nu ai zice ca e roz, dar asta e, timpul lasa urme peste tot. Ea nu mai e de mult, si odata cu ea, s-a dus si el, insa nimeni nu a avut curajul sa-i zica asta, nici chiar eu, si eu sunt parte din el...

Reteta zilei

Ingrediente necesare:
- 1 lume, reala sau fictiva, dupa gust;
- 1 foaie de hartie AXXL;
- 2 inimi pereche;
- 1 cutie de creioane colorate pe baza de ceara cu toate culorile din lume;
- 2-4 maini, dupa posibilitati si preferinta;
- 1 sticluta cu esenta de pasiune;
- 1 bucata de cer instelat;

Mod de preparare:
Se ia lumea si se intinde bine. Se culeg stelele din bucata de cer, se piseaza, si praful de stele se imprastie peste lumea intinsa. Se varsa cutia de creioane, pentru a fi gasite mai usor la nevoie. Se ia foaia de hartie, si i se face loc printre creioane, dar cu atentie ca praful de stele sa fie sub foaie, pentru a evita ca ea sa se lipeasca de lume. Se folosesc mainile pentru a colora foaia cu viitorul dorit, dar fara a face contururi de vreun fel. Rezultatul poate parea abstract, insa conturul va aparea in urma coacerii. Viitorul odata terminat, se aseaza intr-un cuptor special, la caldura constanta. Pentru a mentine cuptorul la temperatura necesara, e nevoie de un sarut in fiecare zi pe buzele sufletului pereche, in prealabil picurandu-se un strop de pasiune pe buze. Timp de coacere: stabilit de comun acord.

Pofta buna...

Tic, Tac

Tic... o secunda a trecut. Tac... si inca una... Tic Tac Tac, si uite-asa se scuge timpul. Tic Tic Tac, de dimineata pana seara. Ce usor trecem cu vederea zilele cand ele se scurg precum clipele. Daca stai sa te gandesti la ultimile tale 3-4 zile, o sa observi ca intr-un minut poti sa iti amintesti absolut fiecare detaliu. Intr-un 1 minut, 4320 de minute. Daca stai sa-ti amintesti anul trecut, tot 1 minut o sa-ti ia si un an are semnificativ mai multe minute. De ce, dupa ce trece, timpul devine atat de compact? E ca si cum, cat e in fata noastra, e cel mai important aspect al existentei noastre. Cand e langa noi, e doar o clepsidra care ne streseaza. Cand e in spatele nostru, e ca si inexistent... Tic, Tac, Tac. A mai trecut un minut. Tic... a mai trecut o clipa fara tine.

E mai dulce cand timpul se masoara in tic si tac. Daca n-ar fi minute si zile si ore, altfel spus, daca nu ar fi numere, nu ar fi trecut, prezent sau viitor. Ar fi doar existenta. Amintirile ar putea fi viziuni. Ar fi o lume fara batranete, fara tinerete. Ar fi o lume... banala. Sa nu mai poti spune "Vezi ca e 08.00 si intra profesorul la ore". Sau sa nu mai poti stabili ore la intalnire. Sa nu mai poti vedea programul preferat sau un film la tv, pentru ca nu stii cand e difuzat. O lume fara numere... Oare ce a fost prima oara, cifra sau litera?

Tic, tac, tic... A mai trecut un an. Si cu ceilalti 22, se fac 23 in total. Atat de mult par cand ii aduni. Atat de putin cand ti-i amintesti. Aseara, am primit un cadou neasteptat. Te-am avut in vis, dupa mult timp. Am vorbit intr-o dupa-amiaza insorita de primavara. Pana canda a trebuit sa pleci. Te-ai temut sa ma privesti in ochi cand ai plecat... Tic, tac... M-am trezit cu telefonul in mana, sunand. Il pun la ureche, si nici macar nu apuc sa zic alo, ca vocea ta ma opreste, si-mi ureaza la multi ani... Si tot ce imi doresc. Zambesc, zic multumesc, si brusc ma trezesc. Era doar vis? Sar din pat si ma duc la telefon. Niciun apel. Nimic. Doar un vis. Si totusi, chiar de nu a fost sa fie real, ai fost prima persoana care mi-a urat la multi ani, chiar si din vis...

Tic Tic Tac... inca un an s-a dus. Tic Tac Tac... inca o secunda a trecut.
Tic...
Tac...

O viata printre fulgi. Studiu de caz

E greu sa iesi afara, fara sa vezi fulgi de zapada. Si nu unul, ci milioane. Si nu doar pe jos, ci si pe sus. Mai mai ca ai zice ca pentru fiecare molecula de oxigen, e un fulg de nea care ii tine companie. Si totusi, exista doi fulgi de zapada identici? Poate ca da, poate ca nu... Daca nici natura nu lasa loc de vise, atunci ce sa ne mai asteptam de la societate?

1. Un simplu privitor
De cateva ori am incercat sa inteleg ce inseamna sa fii fulg de nea. Am incercat sa prind cateva exemplare, insa nu am reusit sa le tin in viata in captivitate. Am incercat sa le soptesc fascinatia mea pentru ei, insa de fiecare data cand deschideam gura, toti fugeau de mine. Nu e lucru usor, mai ales ca viata unui fulg e scurta, si greu de urmarit. Ai nevoie de echipament special. E nevoie de o pereche de ochi atintiti catre afara, o vreme insorita, cu cer senin, un vant care sa nu bata, poate doar o briza matasoasa, care sa acompanieze valsul fulgilor de zapada. Cauta pe ring cu atentie un fulg ce urca in loc sa coboare, caci acela e cel a carui viata e mai lunga si mai calduroasa. Priveste-l si puneti intrebarea: de ce ii ia atat de mult sa ajunga jos? De ce se zbate intre cer si pamant? Nu ar fi mai simplu ca fulgii sa se stranga in bulgari si sa cada mai repede? Cum ar arata o ninsoare cu bulgari de zapada? Ar fi mult mai dureroasa, asta cu siguranta, dar si mult mai urata, mai apasatoare, mai amenintatoare.

2. Observatii
De ce un fulg de zapada nu e sferic, sau cubic, sau cilindric. De ce e mereu atat de subtire si suav, cu o silueta atat de aerodinamica incat orice pasare ii e inferioara. Atat de usor schimba directia, atat de usor aluneca... Mai mai ca ai zice ca fiecare fulg are drumul ei pana jos, culoarul sau,o suna ciudat, dar poate intre pamant si cer e o autostrada, cu sens unic, si odata intrat pe ea, trebuie sa ajungi pana la capat.

3. Intrebari
E viata unui fulg atat de diferita de cea a unui om? Noi ne masuram timpul in atat de multe feluri, ani, luni, zile, ore, minute, toate apasatoare caci trec atat de repede... Daca nu am avea aceasta notiune "timp", care ar fi diferenta intre viata unul fulg de nea si viata unui om? Toti fulgii sunt albi. Toti fulgii aleg sa traiasca cat de mult pot. Toti fulgii dispar fara sa lase urme. La oameni, aceste trei notiuni nu sunt universal afirmative, poate doar particular. De ce ne nastem oameni?

Vise 2.0

E greu de explicat ce inseamna un vis. Cand eram mic, stiu ca intamplator am gasit in biblioteca personala de 10 volume, o carte mica, cu coperti de hartie, ce era un DEX al viselor. Frumos aranjate, in ordine alfabetica, erau aproape toate lucrurile ce ti-ar putea aparea in vise, si explicatia prezentei lor in ele. Dar ce cartea respectiva nu prevazuse, e ca visele mele din acele timpuri, tineau ore bune, unul stiu ca a durat o zi si ceva,chiar toate ca m-am culcat pe la 22.00 si m-am trezit in banca la scoala la 08.00... Si in asa durata, mai mai ca acopeream jumatate din acel dictionar, asa ca am renuntat sa incerc sa-mi explic visele. Posibil ca acel dictionar inca sa mai existe, insa e doar o alta carticica pe un raft pierdut in timp.

Ce e un vis, si de ce ar fi imbunatatit? Nu poti imbunatati ceea ce nu poti intelege, corect? Da, dar visul nu e fizic, nu e logic, nu e real. E tot ce vrei de la viata, e tot ce-ti doresti de la realitatea, cu un singur amendament: nu lasa urme in jur. Toti ne-am dorit la un moment dat coltul nostru de Terra, coltul nostru de realitate. Visele, sunt acea materializare. Oare, visele sunt scara pe care ajungem in Rai? Sau e varful de munte de unde putem vedea cu binoclul Portile Raiului? ... Sigur e ca visele nu sunt ale oamenilor, ci pentru ei.

De ce 2.0? Pentru ca in general, 2 inseamna o imbunatatire de la 1. Un vis imbunatatit, cum ar arata? Simplu. E un vis care se continua cateva zile la rand, sau cateva zile mai tarziu. Suna ciudat, dar e posibil sa ti se fi intamplat deja. Mie deja e a doua oara in 22 de ani cand mi se intampla. Si e ciudat. Recunosti decorul, si stii unde gasesti exact persoanele respective, si ele te intampina ca pe un prieten de care le-a fost dor. E ca si cum aceea ar fi realitatea. Comparatia asta, m-a dus cu mintea la alta: de ce un vis nu poate fi egalat sau comparat cu realitatea? Si motivul e unul atat de banal si atat de simplu: un vis e limitat, realitatea nu. Dar visele care se continua, sunt deja un inceput. Incet incet, vom dormi 16 ore pe zi, si vom fi treji 8 ore. Atunci oare, va aparea DEX al realitatii?